Trilogia Amintiri din Viitor - Andreea Russo

Volumul I. Capitolul 19

Mă consideram puternic, amintirile mă impuneau să cred că sunt deosebit. Unii sunt de părerea că am primit la naștere un dar. Nu fiți naivi. Am primit un blestem, așa, cadou cu fundiță, de parcă l-am cerșit în genunchi. Trăiam fără trecut, fără părinți și amintiri din copilărie. Aruncat de un val al sorții pe un tărâm unde domină neliniștea și tristețea. Dacă la început totul mă amuza, crescând, totul mă întrista. Cărțile, filmele, cântecele s-au transformat în ceva lipsit de intrigă. Știam finalul acestora. Niciun autor nu era în stare să mă inducă în eroare. Să construiască în jurul meu un lanț de intrigă și neștire. Le urmăream fiecare pas înainte ca aceștia să-l fi pus în aplicare. Nimic nou pentru mine. O lume ce se repetă continuu. Lipsită de individualitate și spontaneitate. De parcă aș fi șoricelul Algernon care se mișcă monoton în același cerc. O zi nu a fost trăită fără încercarea de a mă spăla de amintirile din viitor, de a uita ceea ce era normal să uit, să nu știu. Unii caută să fie deosebiți, iar alții visează să fie normali, ordinari.

Anii m-au distrus, m-au transformat într-un mort viu, și, ca orice om, căci, orice s-ar zice, om am fost, m-am agățat de singurul fir ce ducea spre fericire, de Amelia. Și, cum credeți, ce a făcut viața? Mi-a tăiat ața, așa, brusc, din senin. De parcă nu aș avea dreptul la fericire, de parcă nu respect legile ei. Colecția mea de amintiri s-a completat, loc nu mai era, îmi cunoșteam deja ziua, locul, ora morții.

Au urmat trei ani, după care am murit. Din păcate, acea amintire devenise realitate.