Trilogia Amintiri din Viitor - Andreea Russo

Volumul II. Capitolul 34

Cum e să dispari din propriul tău corp? 

Dar din propria viață?

Era ziua în care întârziam peste tot. Mergeam grăbită și neatentă. Nu-mi auzeam telefonul ce era pierdut în geanta enormă. Trebuia să reușesc să trec pe la bibliotecă înainte de repetiții. În ultima lună au reușit și cărțile să-mi recunoască mirosul atunci când intram în bibliotecă. Acea bibliotecă de la periferie care nici n-a existat pentru mine ani întregi, a reușit să devină locul spre care fug în fiecare zi. Ar fi prea frumos să zic că făceam acest sacrificiu de dragul cărților. Adevărul este că am vrut să-l revăd.

— Bună ziua, domnule Becker.

— Bună, Milena, iar întârzii la repetiții?

— Din păcate, da. Vreau să vă întreb dacă ați auzit cumva de o carte cu titlul Amintiri din viitor?

— Aud pentru prima oară, despre ce-i cartea?

— Sinceră să fiu, nu știu, pur și simplu în ultima perioadă mă gândesc la această carte. Știu că a fost publicată recent.

Domnul Becker a dat din cap în semn că nu și m-a îndemnat să aleg o altă carte.

Treceam printre rafturile pline de cărți și mă gândeam ce să fac pentru a afla adevărul. Mă întrebam cum poți să descoperi ceva ce nu există în limitele normalului, dar care e atât de viu în lumea imposibilului.

L-am zărit de după cărți. Se afla la acea masă din mijlocul sălii, astfel încât să fie văzut de toți și să-i vadă pe toți. Era a douăzeci și șaptea zi de când am observat că mă urmărește. Mi-a trezit interes acel bărbat brunet cu ochi căprui. Nu făcea parte din tipajul meu, cel puțin fizic. Dar am uitat de tipaje. Simțeam afecțiune față de un străin.

— Nu ai ales nicio carte?

— Nu am fost aleasă de nicio carte.

— Milena, el iar e aici.

— Da, l-am văzut. Nu mă deranjează.

— Nu te deranjează, dar te interesează.

— Nu acum. Am plecat.

Am plecat în grabă spre teatru. În momentul în care am ajuns să traversez strada, mi-am întors fugitiv capul și am privit spre geamurile bibliotecii. Vedeam o siluetă de bărbat și eram sută la sută sigură că era el. După care am privit în jos spre băltoaca formată în urma ploii. Mă vedeam cumva diferită. Străină. Pentru o secundă am crezut că am dispărut. Idee nu am unde anume am fost în acea secundă. La sigur nu în corpul meu.

Cum e să dispari din propriul tău corp? Dar din propria viață?