Trilogia Amintiri din Viitor - Andreea Russo

Volumul II. Capitolul 33

Doare când îți amintești că ai fost abandonat, dar doare

şi mai tare atunci când nu știi ce ai abandonat:

un om, o povară, o viață sau pe tine însuți.

Am deschis ușa multor apartamente. Doar că erau niște apartamente străine. Da, încă fără stăpân și totodată deja aparțineau cuiva. Pereții simțeau un dor față de acel stăpân din viitor. Atunci când am pășit pragul, am auzit oftatul pereților. Așteptau, doar că a intrat cine nu trebuia. Le-am zâmbit și m-am retras. Undeva există niște pereți ce mă așteaptă, trebuie doar să-i găsesc. Ușa acelui apartament m-a plăcut din start. Înainte de a vedea cum arată apartamentul în interior, i-am zis agentului imobiliar că vreau să cumpăr apartamentul. Mă privea ciudat. Oamenii, de regulă, se gândesc mult, eu nu aveam la ce mă gândi. Am simțit. Îmi alegeam o casă pentru suflet. Nu aveam nevoie de decor. Decorul erau amintirile, trăirile, sentimentele. Aveam nevoie să fiu îndrăgită de locuința în sine.

M-am mutat într-o casă goală. Spațiul îmi oferea senzația acelui început de care aveam nevoie. Auzeam cum fierbe apa și priveam peste geam. Doream să înțeleg dacă mă simt vinovată. Numai că nu simțeam nimic. Poate doar libertate. Undeva în interior trăiam de repetate ori acel dialog:

— Ai dreptate, am devenit un alt om, iar în viața acestui om nou tu nu mai ai ce căuta.

— Sigur, înțeleg, ce să caut acolo unde eram ani de zile așteptat, căutat și iubit? Am construit această relație împreună, iar tu dai așa simplu cu piciorul?

— Da, dau, din motiv că atunci când am început să construim ceva împreună, ambii eram conștienți de faptul că acel ceva are să dispară odată cu dispariția unuia dintre noi doi. Atunci fiecare în parte și-a asumat riscul, hai să nu aprofundăm ideea cu cine e vinovatul.

— Am înțeles. Accept.

S-a întors și a plecat. Păream indiferentă, dar nimeni de fapt nu știe ce se întâmplă cu adevărat în sufletul unui om. Eu nu știam ce se întâmplă în sufletul lui, la fel cum el nu știa ce se întâmplă în gândurile mele.

Mereu am fost de părerea că cel mai mult suferă cel care părăsește, anume cel care dă cu piciorul nu în partener, dar în sine. E mai ușor să fii o victimă. De regulă, victima găsește pretutindeni consolare, iar vinovatul, pe lângă faptul că e judecat de toți, se mai judecă și el pe deasupra. Da, roade mândria la amintirea faptului că ai fost abandonat, dar mai mult doare atunci când nu știi ce ai abandonat: un om, o povară, o viață sau pe tine însuți. Atunci am înțeles că într-adevăr te poți trezi într-o dimineață fără urmă de sentimente. Cine e vinovatul? Să mă condamn pentru faptul că nu simt nimic? Pentru faptul că nu doresc să regret, să plâng un sfârșit de relație?

Mi-am turnat apă fierbinte în cană și am lăsat-o să se răcească pe pervaz. De afară se auzea zgomotul orașului. Nu am uitat de acea apă ce se răcea. Doar că nu mai aveam nevoie de ea. O zi, două, trei. După care am revenit să iau cana. Bine, și acum cu ceaiul ce fac?