Trilogia Amintiri din Viitor - Andreea Russo

Volumul II. Capitolul 36

Două căni se aflau pe pervazul geamului. În una dintre căni era ceai verde, fără zahăr. În cealaltă cană era ceai de fructe de pădure, cu zahăr. Cumva preferințele în alegerea ceaiului ne reprezentau, pe mine și pe prietena mea Ammy. Ne-am rezemat ambele de pervaz. Priveam cum o muscă se tot zbate pentru a ieși afară.

— Îmi plac muștele, i-am zis.

— De ce? a întrebat Ammy mirată.

— Nu se dau bătute. Au atitudine. Unii oameni ar trebui să ia exemplu.

— Din această cauză îmi placi, a zis Ammy zâmbind. Percepi lumea într-un mod aparte.

— Posibil. Dacă e așa, atunci aceasta e unica asemănare cu soră-mea.

— Nu chiar unica.

Am schițat un mic zâmbet și am schimbat tema discuției:

— Am un obicei stupid. Mă gândesc des la trecutul meu. Sunt sigură că nu-l am doar eu. Și nu ar fi o mare tragedie acest trecut dacă nu m-ar trage la fund. Cu tot cu suflet. Uneori doresc să fac un refresh sufletului, dar nu am cum.

— Mă uimești. Credeam că trăiești mai mult cu viitorul.

— Știi la ce mă gândesc în ultima perioadă? Trecutul și prezentul sunt ca niște foști iubiți. Deși s-au despărțit, oricum nu se uită. Pe când prezentul și viitorul reprezintă un cuplu la început de relație. Totuși, la început ni se pare că am întâlnit un om special. De fapt, mereu așa ni se pare. Și problema este că asta ne dorim. Doar că dorința și realitatea nu se împacă prea bine. Lucru știut. Îmi aduc aminte de oamenii din trecut. Cei alături de care doream să fiu. Însă drumurile noastre nu au coincis. Nici dorințele, ambițiile și modul de a percepe viața nu erau comune. Ciudat, cum de ne-am intersectat?

— Stai puțin. Ce se întâmplă? Te-ai îndrăgostit?

— Nici așa.

— Milena, povestește.

— Există un om pe care-l plac.

— Și?

— Iubește pe altă persoană. Și acea, altă persoană e sora mea. Vei râde, dar nu asta e cea mai mare problemă. El crede că eu sunt Amelia.

— Oh, Doamne.

— Toată situația în sine îmi aduce aminte de femeia care a văzut o pereche de pantofi minunați în magazin. Culoarea, modelul, aspectul, totul pare perfect. Dar. Mărimea potrivită nu este. Pantofii sunt prea mici. Regretăm și ne întrebăm de ce nu avem noroc. Ba nu ne plac pantofii, ba nu este mărimea potrivită în stoc. Ne întristăm și trăim săptămâni întregi cu acest regret. Cu gândul la acea pereche minunată de pantofi. Sau... Există femei care riscă și cumpără pantofi cu o mărime mai mică. Sau mai mare. Undeva în ele trăiește speranța că pantofii se vor ajusta cu timpul. Nu am nimic împotrivă. Fiecare își face alegerea. Iar atunci când văd o femeie cu picioarele pline de bătături, pot doar s-o compătimesc. Același sentiment îmi trezesc și femeile la care se vede că pantofii le cad din picioare. Recunosc. Cândva și eu purtam pantofi nepotriviți. Durerea a fost insuportabilă. În final i-am abandonat. Nu că mi-ar părea rău. Totuși, se putea de evitat acea durere. Dacă nu era să mă încăpățânez, să-mi satisfac un moft. Atunci aveam șanse să găsesc în următorul magazin ceea ce căutam. Riscăm. Și astfel rămânem cu picioarele rănite sau desculțe.

— Numai tu puteai compara bărbații cu niște pantofi, a subliniat Ammy. Hai, uită de pantofi. Și ar fi cazul și de el să uiți. Oricum situația respectivă nu se va termina cu bine.

— Îmi dau seama.

— Păi, de ce ești tristă? Uită-l! Nu ai văzut cum acea pereche de pantofi din colț, care nici pe departe nu seamănă cu ceea ce ți-ai imaginat, ți s-ar potrivi? Dacă tot veni vorba de pantofi.