Trilogia Amintiri din Viitor - Andreea Russo

Volumul I. Capitolul 2

În ziua de azi și cerul e fățarnic.

În acea zi îl așteptam pe domnul Frank în bibliotecă. Cărțile îmi știau deja mirosul. Biblioteca era unul dintre locurile mele preferate. Vara aveam obiceiul să-mi iau câte o carte și s-o citesc pe malul lacului. Pe când toamna și iarna petreceam tot timpul în biblioteca casei. Biblioteca se afla la al treilea etaj și avea două nivele. Locușorul îndrăgit din bibliotecă era fotoliul de culoare verde- închis ce se afla lângă geamul din colț. Astfel puteam vedea lacul pustiu ce era iarna ascuns sub stratul de zăpadă. Anume acolo mă simțeam împlinit sufletește. Priveliștea măducea înlumea amintirilor din viitor. Savuram ultimele clipe trăite în acea casă. În curând trebuia să plec. Și acea realitate din viitor îmi întrista prezentul. Știam când are să intre domnul Frank pe ușă, dar chiar şi știutorii sunt nerăbdători. Dintre toate amintirile mele din viitor referitoare la domnul Frank, dialogul acesta îmi era cel mai drag și ardeam de nerăbdare să-l trăiesc, nu doar să mi-l amintesc. Domnul Frank a intrat în bibliotecă și m-a văzut în fața ușii. Stăteam drept, cu mâinile la spate. Acest obicei îl preluasem de la el. Purtam o cămașă albastră de bumbac, iar deasupra un pulover gri-deschis. Pantalonii erau gri-închis, deși puteai crede că sunt negri. Am purtat mereu ținute clasice. Era stilul ce mă reprezenta cel mai bine. Plus la toate, îmi plăcea să arăt matur.

— Bună ziua, domnişorule, să înțeleg că m-ați așteptat.

— Bună ziua, domnule Frank, să înțeleg că m-ați căutat?

— De ce credeți că v-am căutat?

— Din motiv că m-ați găsit.

— Domnişorule, sunteți un copil inteligent.

— Îndrăznesc să vă corectez, sunt un copil anormal!

— Sunteți sigur că sunteți anormal?

— Nu. Eu mă consider normal.

— Atunci de ce folosiți adjectivul respectiv pentru a vă caracteriza?

— Pentru că toți fac așa.

— Și de când cuvintele celor din jur vă afectează atât de mult?

— De azi nu mă mai afectează.

Domnul Frank zâmbi. Se apropie de geam și privi îngândurat afară. Geamul dădea spre curtea din spatele casei. Era o curte mare pe teritoriul căreia se afla un lac înconjurat de copaci, lângă casă erau niște măsuțe din metal vopsite în alb. Nu-mi plăceau măsuțele, în schimb admiram necontenit lacul. În acele zile îl înțelegeam pe domnul Frank. Intrase într-o lume mai puțin cunoscută lui. O lume în care maturii au prea multe principii, iar copiii prea multe gânduri mature. Probabil nu era ușor să asimilezi o realitate proaspătă.

— Domnişorule, poate doriți să facem o plimbare până la lac?

— Nu sunt împotrivă, doar că în curând va începe să plouă.

— Straniu, cerul este senin.

— Domnule Frank, în ziua de azi și cerul e fățarnic.

Ajunși în tăcere la lac, ne-am așezat pe o bancă. În aer se simțea mirosul iernii ce se apropia. Bătea vântul rece, astfel încât frunzele erau nevoite să părăsească copacii și să moară pe pământul tare. Păsările dispăruseră undeva în trecut, iar lacul tăcea. Domnul Frank admira natura, simțeam că acesta nu știe cum să reia dialogul, de aceea l-am îndemnat:

— Povestiți, domnule Frank.

— Ce să povestesc?

— Istorioara despre băiatul care știe, dar nu știe că știe.

— De unde știți despre istorioara asta?

— Domnule Frank, eu știu, dar dumneavoastră nu știți că eu știu.

— Mi-e greu să înțeleg.

— Nimic în lumea asta nu este greu de înțeles.

— De mult nu m-am simțit elev.

— În cazul nostru, relația dascăl-elev va exista doar pentru cei din jur. Noi suntem prieteni.

Domnul Frank rămase nedumerit. Răsuflă adânc și tăcu. Nu ai ce să răspunzi când nu știi răspunsul, iar dascălul prefera să tacă decât să umple golul cu nimicuri.

Imediat ce căzu prima picătură de ploaie pe apa lacului, pe fața mea se contură un zâmbet triumfător. Pentru mine, totul era un joc. Prezicerea unor banalități era divină. Reușeam să șochez oamenii prin exactitate, astfel mă amuzam pe seama nedumeririi lor.

— Domnişorule, cu dumneavoastră este imposibil să te plictisești.

— Știu.

— Eu știu că știți.