Trilogia Amintiri din Viitor - Andreea Russo

Volumul I. Capitolul 5

Am învățat să prețuiesc prezentul, singurul moment în care

suntem în stare să fim stăpâni pe propriul destin.

Am fost un copil apatic. Eram plictisit de propria viață. Refugiul meu erau amintirile din viitor, cu care am învățat să joc iscusit. Închideam ochii și-mi aminteam în detalii aceeași zi din calendar doar că peste un an. După care mă întrebam cum au evoluat lucrurile de s-au produs asemenea schimbări radicale în viață. Pentru a juca cinstit, refuzam să-mi amintesc anul care urma. Desigur, îmi era greu să renunț la amintiri. Omul nu este în stare să-și șteargă trecutul, iar eu, om fiind, nu eram în stare să-mi ignor viitorul. Consecințele acestui joc erau cumplite, dar jocul reușea să mă apere de plictiseală. Acest joc m-a învățat că viața nu este într-atât de scurtă după cum strigă toți pe la colțuri. Aceasta are puterea de a schimba radical omul cu ajutorul unui simplu moment, care poate dura șapte minute sau poate doar șapte secunde.

Mă simțeam diferit, străin, așa cum erau, de altfel, şi toți cei din jur. Urmăream smerit cum principiile ajung praf și cenușă, cum acel „niciodată" devine „zilnic". Prietenii ajung dușmani, dușmanii prieteni. Cel mai tare mă durea când descopeream dispariția unor sentimente puternice, care păreau veșnice.

Comparam viața cu o odaie formată din patru pereți, lipsită de geamuri și ușă. O odaie goală, în care mereu aceiași pereți își schimbă locul, fără a modifica peisajul în ansamblu. Astfel realizam că și ochii te mint în lumea dată. Și îmi era dor. Un dor cumplit față de oamenii pe care aveam să-i cunosc în viitor. Îmi era dor de vocile lor, de nopțile hoinărite prin orașele mari, de dialoguri și călătorii. Acolo, departe, în viitor, uneori eram nefericit, alteori foarte fericit. Eram ca un pieton care traversează strada. După o linie albă urmează una neagră și așa mai departe. Citind multe cărți, era imposibil să nu știu cum trăiesc oamenii obișnuiți. Cei cărora le este dor de trecut. Știam, numai că nu înțelegeam.

Mă întrebam de cine mi-ar fi fost dor dacă mi-aș fi amintit trecutul. Este una să-ți fie dor de un om pe care știi sigur când și unde îl vei întâlni, și e cu totul alta atunci când îți este dor de cineva dispărut în timp.

Partea bună a acestui joc era faptul că am învățat să prețuiesc prezentul, singurul moment în care suntem în stare să fim stăpâni pe propriul destin. Simplu. Obosisem să încerc să trăiesc în două timpuri pe care era imposibil să le stăpânesc.