Trilogia Amintiri din Viitor - Andreea Russo

Volumul I. Capitolul 21

Nimeni, absolut nimeni nu pleacă de acolo unde îi este bine.

Acea perioadă m-a distrus într-un mod special. M-a distrus în așa fel, încât am devenit puternic. Nu mai aveam ce căuta în viața Ameliei. Nu mai dispuneam de acel drept. Luasem decizia să fug cât mai departe de ea. Mai bine zis de mine. Că până la urmă eu eram cel care se temea de prezența mea în viața ei.
Îmi rămăseseră trei ani de gol, pe care trebuia cumva să-i umplu. Și ca să fiu sincer până la ultima literă, habar nu aveam cu ce să-i umplu. Viața pare o carte cu multe capitole, însă când îți piere interesul, numărul capitolelor nu mai are importanță.
Adesea am auzit această întrebare: „Ce ai face dacă ai ști că mai ai de trăit o singură zi?" În orice răspuns la această întrebare veți găsi şi secvența următoare: „Aș petrece-o cu persoana iubită". Cât de departe sunt oamenii de cunoașterea morții. Cât de departe sunt oamenii de cunoașterea iubirii.
Puteam atunci să aleg să rămân cu Amelia, să trăiesc trei ani frumoși alături de persoana dragă. Ce avea să rămână cu ea după? În cazul meu, trebuia să trăiesc cu un gol trei ani. Ea însă ar fi fost condamnată la pustietate zeci de ani. Cum aș fi putut să îndrăznesc s-o condamn pe viață la o asemenea durere? Cu certitudine, ignoranța mea a rănit-o, dar atunci i-am rănit orgoliul, nu sentimentul. Atunci i-am refuzat dorința, nu speranța. Viața nu e posibilă fără suferință, totuși contează s-o alegem cu înțelepciune pe cea care nu ne va băga înainte de timp între patru scânduri. Altcineva mi-ar zice că greșesc. Unii cerșesc trei minute, fără a mai vorbi de trei ani. Pot zice că am aruncat la coș ceea ce alții ascund de hoți. Așa am simțit. Amelia mereu a fost mai puternică decât mine. Mai rațională și mai corectă. Știa să-și ridice capul când simțea că e la pământ. Pentru asta am îndrăgit-o. Avea caracter. Atitudine. Era omul care avea să treacă peste o prăpastie. Păcat doar că acea prăpastie eram eu. Ferice de ea că avea această putere.
Nu e greu să părăsești un oraș de unde te alungi tu însuți. Mi-am făcut bagajul și am dispărut, fără explicații și rămas-bun, pur și simplu dimineața nu mai eram. Sunt normale asemenea dispariții? Tu în câte dimineți te-ai trezit cu oameni dispăruți? Asta e. Oamenii apar și dispar, viață curată, nu alta.