Trilogia Amintiri din Viitor - Andreea Russo

Volumul I. Capitolul 8

Scopul urmărit de domnul Frank era să mă pregătească nu atât pentru universitate, cât pentru a supraviețui printre oameni. Trebuia să nu mai rostesc frazele mele prezicătoare, să nu uit nicio clipă cine sunt, să țin piept dimineților și zilelor negre. Domnul Frank a folosit metode drastice pentru a-şi atinge acest scop. Prima lui decizie a fost să-i interzică doamnei Tess să stea cu mine dimineața. Așadar, rămâneam singur față în față cu infernul. Adesea suferința mea era atât de mare, încât fugeam prin pădure și țipam, cădeam pe jos, speriindu-mă și de o simplă frunză. Apoi, odată cu apariția unor amintiri din viitor, mă calmam și începeam să deslușesc lucrurile. Peste ceva timp, seara, înainte de culcare, am început să mă leg de pat, iar pe tavan îmi scriam cu litere mari: „Caută răspuns în amintiri". Când mă trezeam țipând, stăpânit de frică, fraza nu avea niciun efect. Dar omul, în cele din urmă, obosește și se calmează, apoi creierul, involuntar, își începe munca. Am avut nevoie de patru ani de infern până am învățat să mă trezesc normal. Totul se datorează deprinderii, pur și simplu m-am obișnuit să văd aceeași casă, același tavan, același corp legat de pat.

Următorul pas pe care l-a făcut domnul Frank a fost şi mai teribil. Acesta mă ducea la lac, unde mă urca într-o barcă mică și lăsa barca la mijlocul lacului. Fără vâsle, mâncare sau apă.

— Domnule Frank, ce faceți?

— Te învăț să supraviețuiești.

— Nu este o metodă rațională!

— Crezi tu?

— Sunt sigur. Dumneavoastră știți că nu pot să înot?!

— Știu.

— Atunci...?

— Învață-te să te descurci singur. Sau crezi că toată viața eu și doamna Tess te vom dădăci? Să-ți dezvălui un secret: nimeni nu are nevoie de tine, nimeni niciodată nu te va ajuta, și singurul om pe care te poți baza ești chiar tu. Mi-ai zis că vrei să trăiești ca orice om normal și să duci o viață normală, păi, primește această viață normală, iar în caz că nu-ţi convine ceva, fii bun și leagă-ți o piatră de gât și du-te la fund!

De la barcă până la mal erau vreo 80 de metri. Era ireal să ajungă fără vâsle. M-am încăpățânat. Am stat zile întregi fără să mișc un deget. Am suportat ploaia, vântul și soarele. Îmi venea să urlu. Mă revoltam împotriva acestui adevăr. Credeam că este o exagerare, că lumea nu poate fi într-atât de dură, dar nimeni nu venea să mă ajute. Seară de seară, eram luat acasă după o zi petrecută în gol. Într-un moment, în timp ce doamna Tess aranja masa, am întrebat-o:

— De ce nu vii să mă ajuți? Sau chiar nu-ți pasă de mine?

— Nu am cum să te ajut.

— Cum adică nu ai cum? Ce-i cu prostiile astea?

— Domnul Frank se opune morțiș, iar eu sunt fără putere în fața lui.

Auzind asemenea vorbe, am înțeles că într-adevăr nimeni nu mă va ajuta. A doua zi, am urcat smerit în barcă, dar în cap aveam un plan. Era naivă ideea de a încerca să înot 80 de metri, să iau pe furiș niște vâsle, și nici vestă de salvare nu aveam.

În acea noapte nu am închis un ochi, am fugit până la lac și am început să studiez barca domnului Frank. Am desfăcut motorul, căci barca domnului Frank era cu mult mai avansată decât a mea. După care am făcut așa încât motorul să reziste cel mult

15 metri. În dimineața următoare, la 15 metri depărtare de mal, barca s-a oprit. Domnul Frank a tot încercat să repare motorul, dar nu a reușit. Nu am rostit un cuvânt, i-am zâmbit și am sărit din barcă, înotând cei 15 metri până la mal. Domnul Frank nu știa să înoate și din acest motiv deja el era cel care stătea fără ajutor în barcă. La mal, am așteptat șase ore, apoi am luat vâslele și barca și am înotat până la el:

— În lume există oameni care vor sări în ajutor, care vor face ceva de dragul altui om. Sunt de acord cu ideea că întotdeauna trebuie să ne bazăm doar pe noi, dar uneori nu suntem capabili să ne ajutăm. Nu în zadar trăim într-o societate umană.

Rostind aceste cuvinte, am întins o mână către domnul Frank și am pornit împreună spre mal.