Trilogia Amintiri din Viitor - Andreea Russo

Volumul I. Capitolul 11

Doare enorm ideea că vei fi respins

numai din motiv că așa ești tu, un om diferit.

Roțile automobilului știau că-mi este dor.

Nu de trecut. De viitor. Eram din ce în mai aproape de persoanele dragi. Auzeam pașii trecătorilor. Zgomotul ușilor ce se închideau și se deschideau. Și apa care bătea în stâlpii podului. Brusc, am auzit-o pe ea. M-am întors, am privit peste tot. Nimeni. O voce atât de cunoscută. O voce din viitor. Mă apropiam de realitate. Priveam în jur și-mi aminteam de viitor, simțind diferența enormă dintre realitate și amintire. Dintre o priveliște reală și una imaginară. Mă gândeam că prezentul e un dar divin, în pofida faptului că, spre deosebire de amintire, e muritor.

Existam și nu existam. Deja uitasem viața trăită în pădure. Urma să uit de domnul Frank, de doamna Tess. Țineam aproape de mine carnetele în care se ascundea trecutul meu. Nu cumva să le pierd, nu cumva să uit de ele. Înțelegeam că dacă le pierd, mă pierd pe mine însumi. În oraș erau mulți oameni. Îi priveam fără ca ei să mă privească. De fapt, ei nici nu știau că-i analizez. Unii mergeau singuri, alții în grup. Vorbeau, râdeau, trăiau. Am zâmbit involuntar. Oamenii sunt sufletul unui oraș. Și acel oraș avea un suflet mare. Urma să fac parte și eu din acel suflet. Nu mă simțeam pregătit pentru că eu nu eram ca toți.

Mă temeam că voi pica cel mai important examen din viața mea, examenul la normalitate. Examenul la disciplina „un om ca toți alții". Realizam că această lume nu are să mă accepte așa cum sunt. Doare enorm ideea că vei fi respins doar din motiv că așa ești tu, un om diferit. Aveam cu mine adresa viitoarei mele locuințe. De data aceasta eu știam la cine vin, iar ei nu știau cine are să vină. Vecinii mei, Andrew și Mark, îmi vor fi prieteni. În pofida acestui fapt îmi era puțin frică de ei. Trebuia să-mi ascund anormalitatea. Să nu trezesc suspiciuni.

Atitudinea umană e în stare să distrugă cel mai puternic suflet, iar eu mă consideram un suflet puternic. Îmi calculam orice mișcare, îmi controlam gesturile. Cel mai complicat era să cântăresc cuvintele ce urma să le rostesc, motiv pentru care aveam probleme de exprimare. Interlocutorul era nevoit să aștepte câteva secunde până auzea răspunsul meu.

Motivam acest defect printr-o traumă din copilărie, când de fapt acesta apăruse odată cu nașterea mea, de parcă a fost semnat un pact.

Momentul în care am coborât din automobilul negru a fost de neuitat. Făcusem un pas spre o nouă viață. Cunoșteam perfect acel loc. Fiecare colț de casă și crăpătură de pe trotuar. A treia mea casă era și mai simplă decât precedenta. Casa, deși avea un singur etaj, era destul de spațioasă. Din fericire, mai era și o mansardă unde am ales să fie odaia mea. La primul etaj, pe lângă cele două dormitoare, mai era și o cameră de zi unită cu bucătăria. Înainte de a intra în casă, m-am așezat pe valiza cea mai mare și priveam. Am stat aşa jumătate de oră, fără să mă mișc. Nu știu de ce. Doar simțeam că am nevoie să fiu spectator, nu actor.

— Amice, tu ești Mir?

Vocea din spatele meu îi aparținea lui Andrew. M-am ridicat și ne-am dat mâna. Era mai slab decât mine și mai înalt.

— Da, eu sunt.

— De ce nu intri?

— Trebuie?

Acesta mă privea perplex, însă Andrew mereu a fost un om isteț și înțelept. A devenit între timp unul dintre puținii pe care îi admiram, de la care învățam viața.

— Trebuie?! Nu, categoric. E în fața ta un drum și poți să alegi: mergi pe el sau nu. Atât. Viața ta. O trăiești cum vrei tu. Există doar o singură problemă, societatea, care vrea ca tu să pășești anume pe acest drum. Mai departe e problema ta dacă ești un cetățean ascultător!

Nu a mai zis nimic și a intrat în casă. M-am pornit după el, ca tras de un magnet.

— Deci ai ales să intri?!

— Sunt doar un cetățean ascultător care trăiește conform sistemului