Aripile De Diamant: Îmblânzitoarea De Titani

Capitolul 28 ~ Ce-i in exterior nu e si in interior

Capitolul 28 ~ Cei in exterior nu e si in interior

Isi ridica privirea catre cerul albastru, privind cele cateva pasari cum zburau cu viteza, spargand norii albi. Parul castaniu ii era dat pe spate, stand intins printre firele de iarba verzi, lasand soarele sa il incalzeasca. Poate era prea mult sa viseze la libertate, poate cerea prea mult de la aceasta viata sa vada ce se afla acolo unde pasarile zboara, unde pot fi in siguranta, fara sa se teama ca ar putea fi ucise de Titani. Nu a fost tot timpul asa, a existat un timp cand era pace in afara zidurilor. Dar cum ar putea el sa reuseasca sa aduca din nou acea pace?

In fata lui aparu dintr-o data o floare cu petale galbene, stralucitoare.

-Uite ce-am gasit! Se auzi rasetul unui copil. Baietelul dadu floarea la o parte, lasandu-si fratele mai mare sa ii priveasca ochii ciocolatii si zambetul mare. Nu-i asa ca e frumoasa, Yvan? Ma gandeam sa i-o duc mamei. Yvan se ridica in capul oaselor, punand o mana pe capusorul fratelui sau mai mic care isi lasa prin zambetul sau sa vada cum unul dintre dintii de lapte ii cazuse.

-Cred ca ar fi foarte bucuroasa, Tavvy.

Pe campul larg, la umbra unui copac, daca priveai atent, in fiecare zi puteai sa observi doi copii jucandu-se impreuna sau stand unul langa altul si adunand flori pentru mama lor, din pacate singurul lor parinte. Fratele mai mare si fratele mai mic, facand glume unul cu altul, tipand si cantand pana plamanii si gatul le spuneau sa inceteze. Apoi, seara se intorceau acasa si luau masa impreuna.

Zambetul lui Octavius disparu, lasand floarea sa ii cada in poala.

-Pari asa ingandurat. Murmura el. S-a intamplat ceva? Yvan incerca sa ii zambeasca, apoi il ciufuli inca o data in varful capului.

-Nimic de care sa iti faci tu griji la varsta asta.

-Nu sunt asa mic, am 7 ani, se bosumfla el, iar Yvan incepu sa rada. Te gandeai la Ei? Intreba brusc, ceea ce il lua prin surprindere pe Yvan.

Bineinteles, toti oamenii din interiorul zidurilor stiau de existenta Titanilor, tanar sau batran, barbat, femeie sau copil. Auzeau zvonuri despre tirania Lor si felul in care ucideau fara mila si fara niciun scop anume totodata. Iar cea mai buna dovada pe care o aveau era numarul soldatilor din Legiunea de Recunoastere care se intoarceau acasa, atat de putini, iar restul atat de raniti, cu membre lipsa, fara abilitatea de a mai merge vreodata sau a mai vorbi, traumatizati si dornici de o moarte rapida.

Si chiar si Yvan si Octavius au vazut Legiunea. Iar pentru unul dintre ei, pentru fratele mai mare, era o dorinta de o schimba ceva la felul in care lumea se prabuseste. Pentru celalalt frate, insa, lucrurile nu stateau asa.

-De ce Titanii sunt rai? Intreba el, curios.

-Pentru ca ne tin inchisi aici. Ii raspunse Yvan.

-Aici unde?

-Intre ziduri. Locul nostru e afara, sa umplem Pamantul. Nu esti atent la lectiile mele de istorie niciodata, nu-i asa? Octavius zambi nevinovat, apoi zambetul ii pieri.

-Dar de ce nu putem trai cu Ei? Isi stranse genunchii mici la piept, ascunzandu-si fata in piept. De ce nu putem fi prieteni cu Ei? De ce oamenii sa traiasca si Ei trebuie sa moara? Chiar atat de rai sunt? Daca am sa ma intalnesc cu vreunul dintre Ei oare va fi prieten cu mine?

Yvan tacu pentru cateva secunde, privindu-si fratele si parca auzind suspinele mute pe care incerca sa le tina ascunse de el. Apoi se intinse catre el si il imbratisa cu putere, alintandu-i parul nisipiu decolorat de soare.