Prețul vieții

Capitolul 1

~Capitolul 1~

Deschid ochii privind pe geam soarele puternic de afară si mă ridic în șezut căscând de câteva ori, am adormit la 3 a.m. și îmi este foarte somn. Data viitoare voi dormi mai devreme sa nu mai fiu asa obosita. Mă schimb repede într-o pereche de blugi și un tricou, părul mi-l prind în coadă și cobor la micul dejun unde mă aștepta mama cu omletă.

Ochii îmi cad pe scaunul gol din fața mea și oftez trista.

-Încă nu a apărut? O întreb așezându-mă pe scaun și ea îmi pune omleta în farfurie. Expresia feței ei nu era una prea bună, pare mâhnită.

-Cu puțin noroc poate nu mai apare deloc. Îmi răspunde serioasă și eu dau din cap. Mă așteptam la acest gest din partea ei, el tot ce face este să ne dea viața peste cap, să ne distrugă, doar la nivel cerebral. Mamă este cu nervii la pământ de când a început cu acest obicei, vine si pleacă. Vine greu, dar pleacă foarte repede și de fiecare dată ia și ceva cu el.

-Mă duci tu la liceu? O întreb și privește în jos, îmi dau seama imediat ce vrea să spună și nu mai zic nimic. Îmi iau ghiozdanul și ies din casă alergând până în stație rugandu-mă la Dumnezeu să prind autobuzul. Cu un mic efort îl prind și îi înmânez șoferului bani pentru cursă. Mă așez pe ultimul scaun și îmi bag căștile în urechi. Nu pot suporta lumea din jur. Oamenii din ziua de azi sunt haini. Mereu cu nasul pe sus, fițele sunt la putere și telefonul reprezintă ceea ce ești. Mă ridic de pe scaun când observ că mă apropii de liceu și mă îndrept cu pași repezi spre ușă.

Cobor în fața liceului și mă îndrept spre clasă sperând să nu mă observe cineva. Asta ar mai fii un bun început pentru ziua de azi, un rând de jiginiri spuse la adresa Anastasiei sunt tot ce lipsește. Câteodată și eu mă satur, mă satur să mă tot ascund sau să trăiesc în umbra celei mai bune prietene. Este de-a dreptul patetic, îmi vine să mă dau singură cu capul de ceva deoarece nu pot schimba ceea ce sunt. Sunt o persoana foarte insociabilă, nu știu de ce. Îmi doresc cu toată inima să schimb ceea ce sunt, dar nu pot. Nu am tăria necesară să mă pot schimba.

-Uitați pe cine avem aici. Se aude vocea pițigăiată a Soniei. Eram cu spatele la ea, încercam să o fac să nu mă observe, dar toate încercările mele sunt sortite eșecului. Închid ochii tristă și mă întorc cu fața spre ea lăsându-mi privirea în jos.

Îmi ridic privirea când îi aud tocurile și o privesc cum se apropie de mine cu marionetele ei. Oftez tristă încercând să trag aer adânc în piept, știam că urmează o serie de jigniri și reproșuri, deoarece Sonia doar de asta este bună. Jigneste pe oricine nu poate ajunge la nivelul ei, iar eu sunt una dintre victime și nu pot face nimic în legătură cu asta. Eu nu mă pot ridica la nivelul ei, părinții ei au o reputație în oraș, mama mea nu, tatăl meu da, dar nu chiar foarte bună. Sunt o proscrisă în orașul acesta din cauza acțiunilor ale tatălui meu.

-Anastasia, chiar speram să dau de tine. Tati ce mai face? Azi de dimineață îi ducea mamei gunoiul pentru 5$, l-am și filmat. Vrei să vezi? Mă întreabă și eu nu spun nimic. Privesc în jos, pavelele liceului par mai interesante decât vorbele ei răutăcioase aduse la adresa tatălui meu. De ce nu spui nimic? Ți-a mâncat pisica limba? Mă întreabă adăugând o nouă întrebare. Dau să mă întorc nevrând să răspund. Mă trage de încheietura și mă întoarce cu fața la ea obligându-mă să o privesc în ochii. Ochii ei stricloși se oglinzesc cu ai mei și tot ce pot vedea sunt întunericul lor. Fata asta ascunde lucruri întunecate, și unele foarte rele. Posibil să aibă inima precum ochii. Neagră că taciunele

-Las-o în pace Sonia. Aud o voce în spatele meu și Sonia îmi dă drumul la încheietură imbufnata. Respir ușurată când mă eliberează și mă frec de câteva ori la locul unde m-a strâns deoarece încă mă mai durea. Nu înțeleg cum poate o persoană să fie așa lamentabilă, să-i facă pe toți ceilalți din jur să sufere pentru plăcerea ei nefirească.