Prețul vieții

Capitolul 17

         ~Capitolul 17~

Aleg să tac mereu în fața pericolului deoarece simt că doar așa m-aș putea integra. Nu am fost niciodată de fel guralivă, dar în unele circumstanțe nu am fost nici liniștita și nici mută. Îmi place să vorbesc în numele dreptăți pentru că uneori chiar merită, iar uneori trebuie să impui limite între minciună și adevăr. Nu îmi pot da seama despre ce este vorba, cert este lucrul că atunci când promiți ceva, trebuie să te și ți de cuvânt. Probabil din cauza că există persoane care așteaptă în umbra nopții ca tu, sau oricare altă persoană, să vă duceți promisiunea la bun sfârșit, așa ca mine, așteptând de o oră și ceva la marginea pădurii în mașina prietenei mele cea mai bună iubitul întârziat.

Nu îmi este frică de întuneric, nu se poate să-ți provoace frică ceva ce te urmărește încă de când te-ai născut. Întunericul pentru mine semnifică fratele geamăn, de la nașterea mea a fost mereu prezent, mereu în dreapta mea călăuzindu-mă noaptea. Întunericul nu este mereu acea parte rea a poveștii, depinde de cum vezi tu basmul. În povestea mea, este partea bună, fiind mereu cu mine a devenit o parte din mine.

Privirile îmi pică pe BMW-ul seria 6 care oprește în spatele mașinii mele, mașina prietenei mele, desigur. Nu am permis, dar asta nu a împiedicat-o pe Ariana să nu mi-o dea și mie până aici. Observ cum îmi dă fază lungă, semn să cobor și să intru la el în mașină, dar refuz supărată, iar pentru a-mi evidenția refuzul calc frâna lăsând luminile roșii să vorbească pentru mine. Pare destul de ciudat ceea ce facem noi acum, dar puțin îmi pasă deoarece nu suntem într-un film să fie totul regizat și bine pus la punct dinaintea să se filmeze, asta este lumea reală și cu siguranță toți am proceda la fel.

Observ prin oglinzi cum coboară din mașină și se apropie de a mea. Un zâmbet inocent îmi apare pe față lăsând geamul în jos.

-Doriți ceva domnule? Îl întreb cu același zâmbet inocent pe buze încercând să îmi ascund supărarea în spatele lui.

-Chiar îmi pare rău că am întârziat, dar părinții mei mi-au ținut morală despre căsătoria cu Sonia. Începe el și mă privește simțind cum gâtul începe să-mi ardă, lăsând să iasă câteva sunete involuntare din cauza șocului.

-Căsătorie? Întreb mai mult țipând și el ocolește mașina și se așează pe locul din dreapta fără a mai scoate vreun cuvânt.

-Părinții mei vor să mă căsătorească cu Sonia, susțin că relația mea cu ea a trecut deja toate apogeurile și este momentul pentru ceva serios, Amplifică orice spune și mă irită modul cum dezvoltă discuția. Face el o scurtă pauză pentru a privii țintă torpedoul. Înțelegi ce spun, Anastasia? Mă întreabă brusc dintr-o dată ațintindu-mă cu privirea după ce privește clipe în șir în gol. Eu nu mă însor. Continua și eu fac o față ofensată de cele spuse de el. Cel puțin nu cu ea, este obsedată de orice băiat cu fizic sculptat de zei și cu frigiderul plin mereu cu cașcaval, spre deosebire de ei, eu le am pe ambele. Îmi spune făcându-mi cu ochiul. Dacă nu îl cunoașteam spuneam ca dă dovadă de o aroganță patologică, dar eu îl cunosc, iar asta este pur ai simplu el de natură. Ți-am mai spus vreodată că gândești prea mult? Mă trezește el din visare și eu abordez o expresie neclară. Nu îmi pot da seama dacă este o întrebare propriu-zisă sau o întrebare retorică deoarece el îmi spune asta mereu.

-Ai dreptate, gândesc prea mult. Mereu am făcut-o, mereu o voi face. Probabil din cauza ta, este crucial momentul acesta pe care îl petrec cu tine. Este ceva ce aleg eu și nu mă pot gândi doar la întrebarea "oare am făcut lucrul corect?" Spun ridicându-mi privirea de la bord spre el pentru a-l privii mai bine. Se vedea că este abătut, puțină tristețe era evidentă pe chipul lui, dar i se schimbă radical lăsând să iasă afară o privire rece și întuneric.