Prețul vieții

Capitolul 4

                         ~Capitolul 4~

-Mama este o persoană extraordinară, pe care o iubesc foarte mult. Ea m-a făcut să nu judec o persoană după copertă. Îmi spune cu un zâmbet imens pe chip făcându-mă să zâmbesc larg. Se aseamănă foarte mult mamei mele, este frumos să ai așa părinții. Oare părinții Soniei cum sunt? Sau ai lui Christian?

Îl priveam din profil și mă gândeam la cât de norocoasă sunt să întâlnesc o așa persoană, prima impresie conteaza cel mai mult și el cu siguranță a lăsat una imaculată. Acest băiat are trăsături ale feței chiar foarte frumoase și nu se observă chiar așa tare prin tricou abdomenul ca să pot spune că arată "perfect"(sper că este vizibil sarcasmul), dar are un fizic frumos.

-Aici locuiesc eu. Spun arătând spre casa imensă pe care eu cu mama nu o mai putem întreține. O priveam ciudat în timp ce el mă privește ciudat pe mine. Nu pot să înțeleg cum cei mai săraci oameni din oraș pot avea o vilă așa mare, casa este structurată în 4 nivele, deși eu cu mama nu ocupam nici două, este ciudat, dar adevărat. Ultimele două nivele nici măcar nu are curent deoarece ar putea venii prea mult la plată, iar la etaj doar camera mea are curent și lumină. Nivelul de jos este total întortocheat, doar camera mamei, bucătăria și jumătate sufragerie au curent și lumină. Mare parte din conținutul casei este acoperit de cearceafuri albe.

-S-a întâmplat ceva? Mă întreabă când îmi observa expresia posomorată a feței. Pot citi pe chipul lui că pare genul de băiat de încredere, dar nu-i pot spune din prima problemele mele: morale, finaniciare, și tot ce ține de mine.

Dau negativ din cap și îi schițez un zâmbet fals în timp ce el îmi ciupește obrazul stâng făcându-mă să chicotesc. E primul băiat care îmi face așa și îmi place al dracu de mult. Se simte bine. Nu ezit să-i dau un pumn prietenește în umăr.

-Dacă ai nevoie de ceva, sunt mereu aici. Îmi spune protector și rănile mi-se deschid iar. Pentru câteva momente chiar uitasem de ele și de tot, Sky face minuni cu mine, și unele bune.

Vocea lui blândă îmi alina durerile pe care le-am căpătat și mă fac să mă topesc sub privirile lui calde care mă făceau să mă simt pentru prima dată în viață iubită și apreciată. Nu îl văd ca pe un iubit, îl văd mai mult ca pe un bun prieten, un prieten pe care mă pot baza.

-Iti mulțumesc. Spun și îmi apropii ușor mână de obrazul lui pentru a-l ciupi și eu înapoi. Îmi returnează un zâmbet ștrengar și eu râd haios de chipul lui.

-Pentru puțin. Îmi spune înapoi cu același zâmbet pe față.

Îi arunc un ultim zâmbet și ies din mașină încercând să închid portiera ușor să n-o trântesc ca să nu mă considere acum în ultimul moment o țărancă care nu știe să coboare dintr-o mașină. Răsuflu ușurată că nu i-am trântit-o și intru în casă dând de mama în bucătărie. Era la masă privind într-un punct fix, era pierdută în gânduri, chiar foarte adânc. Nici nu mă observase când am intrat, de obicei așa face. O înțeleg deplina, este și normal să fie pierdută în ele la câte problemele avem.

Tata nu mai vine

Casa ne poate fii luată într-o lună

Există riscul de a rămâne în stradă

Nu mai înțeleg. Dacă Dumnezeu ne dă pe pământ, de ce ne lasă să ne chinuim singuri?

Nu ne vede? Nu vede și el în ce hal se străduiesc unii oameni să trăiască din puținul pe care îl are? Este greu. Ar trebui măcar să-i ajute, să îi împingă de la spate, dar nici măcar asta nu face. Are dreptate cine a spus, ne dă pe pământ și ne lasă în voia sorții.