Prețul vieții

Capitolul 12

~Capitolul 12~

Deschid ochii din cauza razelor de soare care își făcură loc printre jaluzele și zâmbesc la gândul că azi va fii o zi însorită. Mă ridic din pat și mă îndrept spre dulap pentru a-mi alege o ținută pe ziua de azi, mâine e balul și sper să fie o zi la fel de frumoasă ca asta.

Termin repede de îmbrăcat și cobor jos. Nările îmi sunt înfundate de miroul imbietor de mâncarea gătită de mama și când o văd în fața aragazului stând cu spatele mine câteva lacrimi îmi apar în colțul ochilor și le șterg imediat.

-Bună dimineața. Spun așezându-mă la masă atrăgându-i atenția.

-Bună dimineața, scumpo. Spune și ea zâmbindu-mi larg. Am vorbit cu șefa mea și pot începe de azi munca. Spune și eu dau negativ din cap.

-Doctorul mi-a spus să stai cuminte măcar o lună pentru a-ți reveni. Îi spun și ea îmi trimite o privire urâtă. Nu te uita la mine așa, ce a spus doctorul este mai important decât cererile tale. Muncesc eu acum, tu odihnește-te. Închei conversația și ea se așează la masă tăcută deoarece aveam dreptate.

Termin repede și mă ridic grăbită ca să nu pierd autobuzul. Îi spun înainte să plec că azi o să vin târziu și îi plasez un pupic pe obraz. Ies pe ușă și mă îndrept cu pași apăsați spre stație, nu era chiar așa târziu, dar eu am un prost obicei să mă grăbesc chiar și atunci când nu trebuie. Mă așez pe băncuță tăcută ignorându-i pe ceilalți de-aici care se holbau insistent la mine și șușoteau de zor având ochii ațintiți asupra mea. Ce? Iar a trimis Sonia poze cu mine? Îmi dau ochii peste cap teatral și mă ridic în picioare când văd autobuzul în îndepărtare.

Ajung în câteva minute în fața liceului și prietena mea mă aștepta în fața porții cu un zâmbet ciudat pe față și cu telefonul în mână pregătită să-mi arate ceva.

-Ce s-a întâmplat de toți se holbează la mine? Întreb iritată din motiv că nu înțelegeam nimic și eram a naibii de confuză și curioasă nu stiam ce am făcut iar. Ariana dă negativ din cap semn că nu vrea să îmi arate și iau obligat-forțat telefonul din mână.

Fac ochii mari la poza de pe ecran și rămân nemișcată privind trăsăturile feței fiecăruia. Se pare că cineva m-a văzut în mașină lui Christian  și mi-a făcut poză. Aveam un zâmbet foarte mare pe față, arătam fericită, iar el avea un zâmbet la fel de mare ca al meu privindu-mă ciudat, de parcă ar avea o admirație pentru mine. Nu exagerez, chiar așa pare.

-Cine a trimis asta? Întreb indiferentă în timp ce îi dau telefonul înapoi și ea ridică din umeri  neștiind ce să răspundă.

-Este un e-mail fals cred, nu prea îmi pare cunoscut. Îmi răspunde nesigură și eu o privesc cum se bâlbâie și este mai mult decât evident că limba i se încurca în gură. Bufnesc în râs deoarece avea o față comică și ea îmi dă un pumn în umăr. Ești culmea! Eu mă speriasem ca vei face vreo criză, și tu nu ai nici-o reacție? Mă întreabă serioasă și eu îi imit gestul ridicând din  umeri

-Nu-mi pasă de poză. Este ceva real, restul trebuie să învețe să trăiască cu asta. Spun și ne facem loc printre elevii să intrăm în curtea liceului.

-Ce crezi că o spună Christian de poză? Mă întreabă și eu îmi arunc privirea pe ea. Eram confuză cu privire la răspuns, nici eu nu știu ce-o să răspundă el și asta mă macină destul de tare.

-Nu știu, este alegerea lui dacă vrea sau nu să recunoască. Spun și ea dă din cap. Până la urmă poza nu arată chiar așa falsă, nici pe departe. Va trebuii să își  asume ceea ce face și ceea ce tocmai a făcut. Doar nu o să spună că m-am aruncat în mașină singură, ar fii absurd, ținând cont că el conduce de parcă ar fii pe o pistă de curse ar fii mai mult decât imposibil. Spun și ea mă bate prietenește pe umăr