Prețul vieții

Capitolul 22

~Capitolul 22~

    Sunt trezită din cauza iubitului meu care mă striga de zor și tresar imediat când realizez că sunt dezbrăcată. Mă ridic în fund ținând plapuma la piept acoperându-mi sânii și mă încruntez urât la Christian sperând că asta nu este ceea ce pare și imaginile care îmi trec prin minte despre seara trecută sunt un vis doar.

-Pregătește-te plecăm în 10 minute. Îmi spune și după ce termină mă sărută pe obraz lăsându-mă singură în gândurile mele.

Mă ridic din pat și mă îmbrac repede cu hainele pe care le-am avut și ieri. Încep să realizez că el este foarte punctual, a spus că plecăm de dimineață, de dimineață am plecat. A spus că plecăm în 10 minute, în 10 minute am plecat. Acest băiat mă uimește pe zi ce trece, și plus că trebuie să menționez că afară nici soarele nu a răsărit și noi am plecat în liniște de la motel.

-Mi-e somn. Spun plângându-mă și el chicotește slab fiind atent la drum. Nu își întoarce fața la mine, ceea ce apreciez asta pentru că este mai important condusul și doar face câteva semne din mâini.

-Pune-te și dormi, am plecat la ora asta să nu prind aglomerat. Îmi spune și eu dau din cap afirmativ.

Îmi pun centura pentru că o uitasem și scaunul mi-l las mai pe spate ca să mă fac comodă.

-Somn ușor! Îi spun înainte să închid ochii și îi simt mâna pe piciorul meu asta făcându-mă să deschid un ochi și să mă uit la el. Observ că nu se uită la mine, doar zâmbește și ochii îi are ațintiți în față.

-Somn ușor beleaua vieți mele. Spune el încet pe un ton amuzant și eu zâmbesc ușor în colțul gurii.

Nici nu realizez când mă ia somnul pentru că sunt trezită de către el în fața casei mele și mă ridic de pe scaun tulburată și agitată, privesc în gol ceva timp pentru a procesa.

-S-a întâmplat ceva? Mă întreabă Christian când observă că nu schițez nimic, niciun gest.

-Nu, sunt bine. Mă doare capul de mor! Exclam ducându-mi mâinile la tâmple și le masez ușor.

-N-ai mâncat nimic, s-ar putea să te ia și burta. Mă avertizează și îi zâmbesc cald cu o față inocentă, eram încă după somn și nu mi-am adunat încă toate cuvintele pentru a construi o propoziție.

-Te iubesc. Îi spun și îl sărut pe buze înainte să ies din mașină auzind în urma mea din parte lui înapoi un "Te iubesc" care mă face să mă înroșesc imediat, noroc că sunt spatele.

Intru în casa și casc larg ridicându-mi mâinile în sus și le întind cât pot de tare. Nu remarc pe nimeni în living și nici în bucătărie, ceea ce îmi ridică semne de întrebare pe fața "Unde este mama?" Ceasul este 7, aproape 8, iar ea la ora asta se trezește să facă micul dejun, uneori chiar mai devreme, dar în bucătărie nu sunt semne de gătit.

Urc în camera mea, dar mă opresc în fața ușii ei deoarece aud voci, două mai exact, și usa este și puțin crăpată. Aleg să o ignor pentru că este intimidatea mamei mele și dacă a ales să își continue viața are toate motivele.

Intru în camera mea și mă îndrept direct spre baie pentru că aveam nevoie urgent. Mă schimb în altceva, ceva mai comod și mă arunc în pat. Credeam că o să pic din picioare la ce obosită mă simt și nu înțeleg de ce. Bag capul în pernă așteptând să mă fure somnul, dar era în zadar. Mă foiam pe o parte și pe alta și imagini din seara trecută îmi invadau în totalitate mintea. Nu îmi vine să cred că am făcut asta, mă sint de parcă am renăscut și cel mai important lucru din viața mea s-a dus. Nu regret nimic și chiar dacă într-o zi ne-am despărți, doamne ajută să nu o facem, nu aș regreta pentru că a fost iubire adevărată și poate într-o zi relația noastră va evalua și lumea va afla de ea.