Prețul vieții

capitolul 20

    ~Capitolul 20~

Privesc perspicace geamul uitându-mă afară, o zi foarte frumoasa de primăvara, dar un lucru nu prea este cert. Eu de ce nu ma simt bine? Mă simt incompletă, de parca lumea e pe cale să se sfârșească, ceva de genul acesta. E destul de ciudat, nu am motive să mă simt așa. Relația cu Christian merge din ce în ce mai bine, ieșim în fiecare seara, ne scriem în fiecare zi. La munca șefa mi-a făcut o mărire de salariu, mamei îi merge destul de bine ca secretară la primărie, sinceră să fiu primăria nu prea avea motive să nu o angajeze. Mama a absolvit Harvard, la bussines, fiind prima în clasa ei și este o femeie încântătoare. Dacă tata, Dumnezeu să-l odihnească în pace, ne-a distrus la amândouă viețile cu viciul lui, asta nu înseamnă că și noi suntem ca el. Dar uite, viata ne merge mai bine tuturor, dar eu de ce ma simt așa? De parcă ceva rău e pe cale să se întâmple?

Îmi iau geaca de piele, pe care Christian mi-a făcut-o cadou luna trecută, și cobor în bucătărie pentru a mânca ceva.

-Bună dimineața. Spun in momentul când pășesc pe ușă făcând-o pe mama să se întoarcă cu fața la mine și să-mi zâmbească cald. Mă așez pe scaun aruncându-mi privirea spre paharul cu apă și îl duc pa gură luând o înghițitură zdravănă pentru că îmi simțeam gâtul arzând și aveam mare nevoie de apa.

-Neata, Anastasia. Îmi zâmbește ea punându-mi farfurie cu mâncare în față și las paharul jos. Te simți bine? Mă întreabă curioasă și eu ridic din umeri simțindu-mă total moleșită și slăbită. Nu puteam explica modul cum mă simt, corpul meu este cel mai complicat lucru posibil. Vrei să îți fac un ceai? Mă întreabă și eu dezaprob scurt din cap.

-Întârzii la liceu. Spun ridicându-mă de la masă repede și ea îmi atribuie priviri ciudate și confuze.

-Dar nici nu te-ai atins de mâncare. Constată ea și eu mă întorc cu fața la ea oftând scurt. Nu prea am poftă de mâncare, dar dacă îi spun o să se îngrijoreze și cine știe ce întrebări o să îmi pună și nu prea am chef de nimic.

-Nu îmi este foame. Spune și ies pe ușă cât ai clipi auzind-o cum țipă "Baftă la examene", dar aleg să o ignor. Ies din casa privind cerul albastru minunându-mă de el și mă îndrept cu pași repezi spre autobuz pentru a nu îl pierde pe acesta, încep chiar să alerg deoarece este foarte târziu și am de gând să dau mai întâi pe la cimitir lăsându-i tatei o floare. Am nevoie să fac asta, nu înțeleg de ce, dar simt nevoia să vorbesc cu el, în plus, este în drum spre liceu și aș putea lua autobuzul de liceu de acolo.

Oftez ușurată că nu a plecat încă și urc în el ca o vijelie. Îi plătesc șoferului cursa și mă așez pe un scaun liber încercând să îmi potolesc bătăile inimii. Nu sunt făcută să alerg, niciodată nu mi-a plăcut sportul, mereu am fugit de el și m-am ascuns peste tot pentru că nu mi-a plăcut să alerg. Ironia sorții a făcut ca universul să mă facă în fiecare dimineață să fug după autobuz, de ce fugi, de aia dai. Un proverb destul de realistic în orice caz.

Cobor în fața cimitirului și cumpăr un trandafir alb de la o bătrânica pe care o văd în stânga porții. Mă îndrept spre mormântul tatei și privesc ciudat în jur simțindu-mă privită, dar nu observ pe nimeni. Cine ar putea să fie la ora 7 în cimitir decât eu? Mă opresc în fața criptei și îi pun floare în locul celelalte-i pe care i-am adus-o săptămâna trecută, doar nu credeați că am uitat de el, nu-i așa?

-Bună tată, ți-a fost dor de mine? Îl întreb în timp ce mă așez pe băncuța din fața mormântului de beton. Nici nu îmi imaginez, cred că deja te-ai și saturat de mine. Poate tu îți doreai să o vezi pe mama, dar ea nu este încă pregătită să vină aici. Continui pe un ton tremurător simțind pământul cum îmi fuge de sub picioare. Îmi ridic privirea de jos suspinând dorindu-mi ca el să fie aici, nu acolo. Să fie cu noi, să vadă cum am reușit să ne schimbăm în bine, ca el să își dorească să se schimbe. Nu te voi lăsa așa, voi afla cine ți-a făcut asta. Îți promit! Spun serioasă ridicându-mă în picioare și îndreptându-mă spre piatra lui de mormânt cu ochii în lăcrimați trăgându-mi nasul. Pun mâna pe piatra mângându-i numlele, Jonathan Davis. Data nașterii, 16 Iunie 1975, data decesului 17 Noiembrie 2019. Îmi este dor de tine. Spun privind în jos lăsând lacrimile sa îmi curgă pe față. Nu știu ce să fac, mi-aș dori să fii aici să mă ajuți pentru că am ajuns intr-un labirind și nu îmi pot da seama cum să ies. Continui pe același timbru sprijinindu-mă de mormânt. Cine ți-a făcut asta, va plăti pentru că mi-te-a luat prea devreme și nu avea niciun drept să o facă. Îmi șterg lacrimile și mă așez înapoi pe băncuță privind cripta familiei Davis, un monument ridicat din beton făcut în batjocură și la mișto. Cripta noastră era de fapt cea care este acum a familiei Moon. Ca un fel de căsuța, fiind toate mormintele așezate în ordine și placate cu marmură. Dar familia Moon au fost în stare să ne cumpere și asta. Mi-a făcut plăcere tata să vorbesc cu tine, eu mă voi duce acum la liceu.  Urează-mi bafta deoarece de azi voi începe examenele. Spun și închei discuția. Mă îndepărtez de mormânt și ies pe poarta aruncând trandafirul uscat intr-un tomberon. Mă îndrept spre stație și mă așez pe bancă scoțându-mi din buzunar telefonul, observ un mesaj primit de la Christian și îi răspund numaidecât. Mă ridic în picioare când observ autobuzul și intru în el, îi plătesc șoferului și mă așez pe un scaun un gol având ochii tot în telefon.