Prețul vieții

Capitolul 2

                          ~ Capitolul 2~

Îl privesc uimită, nu mă așteptam să mă întrebe așa ceva. Clipesc de câteva ori și rămân stană de piatră neștiind ce să răspund. Mi-se părea drăguț acest gest, într-un fel sau altul, dar când mă gândesc că este din partea lui, parcă îmi dispare și cheful de viață. Nu mă înțelegeți greșit, dar la câte mi-a făcut nu m-ar mira dacă ar intra într-un stâlp doar să mă mutileze pe viață. Doamnee! Anastasia! La ce te poți gândi.

Era la volan privindu-mă lung, uitându-se fix in ochii mei așteptând un răspuns care nu avea să vină. Practic, eram mai tăcută decât sunt eu de obicei, scoteam mereu si cel mai mic sunet posibil doar ca să mă simt bine, dar de data asta mă rezumam doar la tăcere. Bine, excuzând liceul, acolo mereu iau poziția mutului pentru că asta îmi este soarta.

Nu vreau să urc în mașina lui afurisită, nu-i pot oferi ceea ce vrea de fiecare dată, din acest motiv aleg să tac, poate din cauză că nu știu cum să-l refuz într-un mod politicos, și să nu uităm că domnul Christian îmi merită toată tăcerea, mai ales Sonia. Ei doi ar merita să nu le ofer atenția mea. Nu înțeleg de ce îi las să mă rănească așa tare, sunt chiar jalnică. Trebuie să învăț să fiu tare.

-Îmi răspunzi sau vei sta acolo holbandu-te la mine? Mă scoate din gânduri  și îmi afișează cel mai șarmant zâmbet pe care îl are, iar eu nu mă pot abține să nu mă încrunt la el. Dacă are impresia că mă poate cumpăra cu un zâmbet, se înșeală amarnic. Ultimul lucru pe care mi-l doresc este să-i ofer lui ceea ce vrea, mai degrabă i-aș sparge roțile sau geamurile de la mașină.

-Eu îmi voi respecta rutina și voi lua autobuzul ca de obicei. Ridic din umeri și el își dă exasperat ochii peste cap. Îmi plăcea să-l văd așa iritat, parcă mă ungea pe suflet, sincer. Acum e momentul meu, nu numai al lui și al Soniei. Sunt mari șanse ca în momentul când parchează mașina să se arunce cu confetii și o plancardă cu "Anastasia este cea mai proastă" să mă trezească la realitate iar. Nu vreau asta, nu vreau să fiu luată în râs iar și să sfârșesc plângând în baia fetelor cu Ariana lângă mine reproșându-mi că ar fii trebuit să iau autobuzul

-Încercam doar să fiu drăguț. Îmi murmură printre dinții și eu îl privesc perspicace. Nu-mi puteam da seama dacă minte sau spune adevărul. E doar o cale să aflăm. Poate o să regret mai târziu, dar chiar părea că asta spune.

Urc in mașină fără să mai comentez și prin minte îmi străbate gândul că poate fii doar o farsă. Off Anastasia! Off! De ce nu poți fii și tu fericită măcar odată fără să te mai gândești la ce este mai rău!

Ești o proastă Anastasia, așa în caz dacă nu știi îmi spune subconștientul meu fără să ezite făcându-mă să oftez zgomotos atrăgând o privire.

-S-a întâmplat ceva? Întrebare lui mă trezea din gânduri la realitate și îl priveam confuză, eram paralelă cu el, și asta nu o spun doar acum. Mă refer în general. El este cel mai bogat din oraș, eu sunt cea mai săracă. El este alb, eu neagră. El poate avea ce își dorește, singurul lucru pe care îl pot avea eu este zâmbetul pe care nu îl arăt oricui.

-Nu, sunt bine. Nu-mi vine să cred că mint iar, am ajuns as la asta, îi mint pe toți din jurul meu că sunt bine încercând să-i fac pe ei să se simtă bine, deși era clar ca bună ziua că nu sunt bine deloc. Tatăl meu nu mai apare, mama lucrează 24/24, primăria ne amenință că ne ia casa și parcă totul este dat peste cap. Lumea mea este dată peste cap și am impresia că totul o să se sfârșească la un moment dat, nu știu dacă bine sau rău, dar sper că în bine.
Parchează cu câteva case mai sus de liceu și îmi pot da seama ce voia să facă. Este normal să o facă, și mie îmi este rușine cu mine.