A-ti avut vre-o data sentimentul ca ceva lipseste ? Ca oricat de mult doriti sa fugiti dupa acel lucru , se indeparteaza ? Eu mereu am sentimentul acela ca o parte din mine lipseste , ca sunt atat de singura chiar daca oamenii sunt mereu aproape de mine atunci cand am nevoie de ceva , de orice . Doar copilasii mei pot sa imi readuca starea de spirit , sa ma readuca pe vechea eu inapoi pentru ca pot sa spun cu mana pe inima ca eu , persoana care sunt acum , in realitate nu sunt eu , eu nu sunt asa rece cu oamenii , mai ales cu Mike care e copilul meu insa de fiecare daca cand cineva zambeste sau pur si simplu cand sta Mike langa mine imi vin in fata imaginile cu copilasii mei . Oare daca nu dispareau cum ar fi fost viata mea ? Oare acum Mike nu ar fi fost asa de speriat sa vorbeasca cu mine ?
Dupa ce l-am convins pe Xander sa ma lase sa stau afara singura am pornit la o plimbare prin oras . Nu pot sa cred cat de mult s-a schimbat orasul acesta intr-un timp asa de putin insa la ce ma asteptam ? Lucrurile se schimba extrem de mult intr-un timp atat de scurt , exact asa cum si eu la randul meu m-am schimbat .
Fara sa imi dau seama , ajung intr-un parculet mic plin de copii insotiti de parintii lor . Atatea rasete peste tot , atatia copii ce isi imbratiseaza parintii fericiti , este pur si simplu prea mult pentru mine , mult prea mult . Ma intorc repede pe calcaie si ma indrept spre cea mai rapida iesire din parc , intrebandu-ma-n mintea mea de ce si cum naiba am ajuns fix in acest loc ce imi provoaca atata tristete .
Ma opresc la o terasa si imi comand repede un suc si o portie de cartofi prajiti cu carne ( da , se serveste asa ceva la acea terasa pentru ca este mai speciala ). Dupa ce imi vine comanda ma apuc sa mananc , gandindu-ma la urmatorul loc in care o sa ma opresc caci am de gand sa vizitez fiecare particica din oras pe care nu am mai vizitato de mult .
Nu de departe se aude vocea furioasa a unui barbat ce urla in gura mare :
- Hotii ! Prinde-ti hotii !
Oamenii se pare ca ignorau strigatele nervoase ale barbatului . De dupa coltul unui bloc , doi copii fug cat ii tin picioarele iar in urma lor este barbatul ce incerca cu toata forta sa ii prinda dar nu are cum sa ii prinda din cauza burtii lui prea imense . Copii din in fiecare in brate cate o punga de gunoi .
Acestia sar garduletul mic al terasei si se strecoara printre mese , fara sa ii deranjeze pe ceilalti oameni ce continuau sa manance ca si cum nu s-ar fi intamplat nimic . Pasii copiilor s-au oprit si acum chiar ca sunt de negasit , ca si cum nici macar nu ar fi aici . Ridic din umeri si incerc sa iau o gura din carne cand de-o data simt ca ceva imi atinge piciorul asa ca tresar si ridic fata de masa alba . Sub masa , respirand cu greu sunt cei doi copii , o fata si un baiat care sunt identici unul cu celalalt .
- Crezi ca suntem in siguranta aici ? respira fetita extenuata , strangand cu putere la piept punga .
- Da ... Cel putin pentru un timp ! isi pune o mana in jurul gatului ei si o strange in brate .
- Fratioare , imi e foame . se plange fata soptind .
- Stiu dar trebuie sa rezisti pana scapam cel putin de aici dupa aceea o sa iti dau jumatatea mea de mar . ii mangaie acesta parul blond al fetei .
Ochii pe jumatate inchisi ai fetitei se ridica , intalnindu-i pe ai mei . Aceasta devine agitata si ii face baiatului semn sa se uite catre mine . Se pregatesc sa fuga dar le fac semn sa se opreasca si incerc sa caut cel mai dulce zambet pe care l-am folosit in ultimii ani ca sa le arat ca nu am de gand sa le fac nici un fel de rau si mai putin sa ii dau de gol .
- Nu va e foame ? ii intreb , aratand spre mancarea ce o am pe masa iar dupa cateva clipe burta fetei incepe sa faca un zgomot ce mi-a confirmat ca amandoi sunt lihniti de foame . Haideti sus la masa ca sa mancati . Nu mi-a mai ramas asa multa mancare insa va pot cumpara in caz ca nu va saturati din atata .
