A trecut o săptămână de atunci. Nu am ieșit deloc din camera mea, nu mi-am aprins telefonul și am încercat să evit contactul cu ceilalți. Nu suport felul în care mă privesc, mila care o transmit. Singurii cu care comunic sunt frații mei și uneori mama când îmi aduce mâncare. Lucky încă nu s-a apropiat de mine dar mă urmează la distanță.
Mătușa nu a reușit să-l oprească pe Jake în acea zi. Fratele meu a vandalizat mașina nouă și nefolosită a lui Quinn, a spart geamul cășii și a aruncat ceva înăuntru, petarde sau bombe mirositoare, nu sunt sigură. Jake a fost dus la poliție pentru o noapte iar părinții noștri au plătit o amendă destul de mare dar nimeni nu a spus nimic despre asta.
Am încercat să mă joc jocuri pe PC, am încercat să desenez dar nimic nu merge. Am pierdut aproape fiecare meci iar desenele nu sunt nici măcar decente. Nimic nu mai are sens, totul merge prost.
Mă ridic de pe scaun și mă uit pe geam. Oare cum mă distram înainte? Totul e atât de plictisitor. O văd pe mama ieșind grăbită din casă, stresată ca în fiecare zi în ultima săptămână, vorbind la telefon. Geamul e ușor deschis dar nu vreau să trag cu urechea așa că mă pun pe pat și dau drumul televizorului.
-NU-MI PASĂ CE CREZI TU! ridică vocea. E și fata mea, iar eu n-am să permit să fie internată într-un loc ca acela!
Șocată, opresc sonorul televizorului și ascult atentă. Tata vrea să mă... interneze undeva?
-O să-și revină și acasă! M-am săturat de toate tâmpeniile astea! Cred că e timpul să începem o terapie împreună. Te iubesc... dar cred că tu ai uitat asta, sau poate nu mai simți nimic pentru mine. face o scurtă pauză, ascultând ce are el de spus. Xander-
Pornesc volumul televizorului, ridicându-mă de jos. Nu pot să cred că tata vrea să mă ducă într-un loc ca ăla. Nu le-am stat în cale deloc în această săptămână, nu mai înțeleg nimic. Nici el nu mă mai vrea? Oare îi e rușine că sunt fiica lui? Încep să respir din ce în ce mai greu, am nevoie de aer, trebuie să ies de aici!
Îmi trag un hanorac gros peste bluza de pijama, îmi iau o pereche de iegări și un fular ca să-mi acopere puțin din vânătăi. Îl privesc pe Lucky și decid să-l iau cu mine, e scuza perfectă. Îi pun lesa chiar dacă nu-i place și deschid ușa camerei pentru prima dată într-o săptămână.
-Scumpo, ești bine? își șterge mama lacrimile, zâmbind.
-Merg cu Lucky pe afară. încerc să nu o privesc dar mă opresc în drept cu ea. Mami, nu mai plânge. îi șoptesc, mergând să mă încalţ.
Aerul rece mă face să respir normal dar cu fiecare pas pe care-l fac devin din ce în ce mai nesigură pe mine. Mă plimb cu Lucky prin parc, încercând să evit privirile celor din jur. Milă în privirile tuturor, nu mai rezist. Mă așez pe o bancă, trăgând gluga hanoracului cât mai aproape de ochi.
-Biata copilă, ar trebuii să-l părăsească pe nemernic. îi spune o femeie soțului ei.
Lucky începe să tragă de lesă în încercările lui de a alerga după o pasăre, făcându-mă să scap lesa din mână. Mă ridic și încep să fug după el dar e mult prea rapid pentru corpul meu rănit.
-LUCKY! strig în urma lui.
Un grup de băieți observă încercările mele inutile de a prinde câinele, unul dintre ei prinzând zgarda și puțin din blana lui. Merg grăbită, ignorând faptul că gluga mi-a căzut de pe cap, lăsând loviturile la vedere.
-Mulțumesc mult! răsuflu cu greu, prinzând lesa.
-N-ai de ce. răspunde băiatul, holbându-se la fața mea. Hei, te simți bine? mă întreabă.
