Eu Si Ei - O viata năruită

Capitolul XVI

   - Julian, cam trebuie să mergi în carje, îi spune doctorul.
   Cabinetul doctorului e mare. Julian are un pansament la tâmpla și piciorul lui drept nu arată prea bine.
   - Iar tu, Ally, umărul tau e grav rănit. Ma mir ca îl poți misca.
    Mda, și eu.
   - Mi-au zis ca nu e nimic grav. Nu-mi place sa fiu mințită.
   - Cu siguranță ti-au zis asta ca să nu intri în panică.
   - E o prostie.
   - Și totuși trebuie să o facem.
   Doctorul în panseaza piciorul lui Julian.
   - Cum ajungem acasă?îl întreb eu pe doctor.
   - Un echipaj de Ambulanță va va duce.
   - Stiu drumul?
   - Au GPS. Ia carjele astea Julian, și ai grija de ele. Presupun ca stii ca nu ai voie să calci pe piciorul drept.
   - Da!îi spune Julian responsabil.
   - Hai!
   - Ce hai? spun eu ridicând o spranceana.
   - Hai la psiholog.
   - Ce? Eu n-am nevoie de așa ceva! îi reprosez doctorului.
   - Poate. Dar tot trebuie să mergeti.
   Ma uit la Julian și el imi răspunde parca spunând "Stiu, nici mie nu-mi place ideea". Imi place ca suntem mereu de acord.
   - Hai, ce mai asteptati? După mine! Julian, dacă ai nevoie de ajutor, sunt aici. Dar nu te grăbi.
   Julian se ridică pe cârje și isi tinu perfect echilibrul.
   - Bravo!
   - Nu e prima data, îi răspunde el zâmbind.
   Îl urmam pe doctor pe un hol lung și pustiu. E noapte. Câteva becuri nu merg, altele palpaie. E straniu, dar imi place. Usile cabinetelor sunt închise. Afara e pustiu si din nou, unele becuri palpaie.
    În fața noastră,la mare distanță,e întuneric,dar se vede vag o lumină albă. Holul se împarte în două. Vad iar cele trei siluete. De data asta ma sperii, sunt pline de sânge! Totuși continui drumul. Becurile au revenit la normal. Iar cele trei siluete au plecat. Ma uit în spate și nu imi place ca vad. Sunt iar ei trei. Îi vad destul de clar. Le fac cu mâna îngrijorată. Ceva mai bun nu am gasit. Imi răspund,facand și ei cu mâna. Hai salut.Nu am treaba cu ei, deși stiu ca sunt criminali. Dar nu mi-au făcut nimic, așa că nu vreau sa le fac nici eu ceva. Pe măsură ce înaintăm ma tot uit in spate. Ei se tot apropie de fiecare dată. Când ma uit, sunt tot mai aproape, îi vad tot mai clar, și imi e  tot mai frig. Le picura sânge de pe măști și haine. E ciudat. E înfricoșator. Și totuși nu sunt în stare să reactionez. Criminalii astia baga frica în tine doar dacă se uita la tine.
   - Pe aici, ne spune doctorul. La ce te uiti, Ally?
   Imi întorc capul spre el. Apoi din nou în spate. Au dispărut. E sânge pe jos.
   - De ce e sânge pe gresie? intreaba el. Ti-a curs sânge, Ally? De ce nu mi-ai spus?
   Ma uit la umărul meu. Bandajul e roșu, închegat. În coada ochiului îi vad iar, dar dispar imediat, ca de fiecare dată.
   - N-am observat, îi raspund doctorului.
   - În fine. Hai, ti-l schimb când ajungem la psiholog.
   Pornim iar pe un hol, prin dreapta, care slab luminat. După colțul de care tocmai am trecut e iar un șir de cabinete și scaune. Ei sunt din nou acolo. Mintea mea ori e săraca distrusă, ori habar n-am ce se întâmplă. Merg iar.