Eu Si Ei - O viata năruită

Capitolul XXXVIII

   Am discutat puțin cu Ben despre diferite lucruri.
   Au trecut patru zile de atunci. Patru zile grele cu multa munca și multe victime. Mo a dispărut de tot. Nu îl mai aud și nici nu îmi mai răspunde. Ceea ce poate însemna doar ca nu mai e.
   E seara acum. Rider se uita pe fereastra, Julian e în pat, holbandu-se la tavan, eu stau pe covor, întinsă, uitându-mă când la unul când la altul. E o liniște plictisitoare, iar în camera e răcoare, fiindcă e toamna.
   Brusc se aude ușa deschizându-se.
   - La munca cu voi, se aude vocea lui Masky.
   Ne ridicam toți și mergem pe ușa, părăsind Conacul. Mersul nostru e robotic, nimeni nu spune nimic, toata lumea se uita drept în fata.
   Ajungem din nou la periferie, iar zgomotul adolescenților se aude din nou, ca în fiecare seara. Probabil ca nimeni nu a prins vreun cadavru, fiindcă adolescenții continua sa vina cum curge apa de la chiuveta. Niciodata nu se vor da bătuți din a fi neciopliti și nici nu se vor sfii vreodată sa stopeze tot tupeul murdar pe care îl au. Asta îmi zgârie mintea.
   Terminând cu grupul de adolescenți ne îndreptăm spre oraș. Deja știm drumurile, cartierele, oamenii... În ultimele patru zile ne-am chinuit sa memoram un sfert din populația orașului, dar nici acum nu știm cum se numește, unde suntem, sau dacă ne vom mai vedea vreodată părinții. Eu personal, dacă o vad pe mama, cred ca o toc pana o fac îngrășământ.
   Parca nu am chef sa mai vânez. Ma simt obosita și nu vad bine. Ma doare capul. Ceva îmi spune ca voi regreta noaptea asta.
   Ne despărțim și mergem pe cai diferite: Rider printre blocuri, Julian prin întuneric, eu merg pe strada. Ma uit pe ferestrele caselor, a blocurilor. Familii fericite, care iau cina. Ma ascund după un colt întunecos, unde nu calcă niciodată nimeni. Aștept sa vina noaptea.

..... ~~~~~~~~~~~.....

  Becurile stradale s-au aprins acum o ora, ceea ce înseamna că e ora zece. E liniște, nu sunt mașini. Asta e un mic orășel care e pustiu mai mereu, chiar dacă sunt oameni.
   Aud din nou voci, râsete, la zece noaptea când lumea ar trebui sa doarmă. Aștept ca oamenii sa treacă și sa vad cine sunt. Un cuplu. Un cuplu de adolescenți scăpați de sub control care poate sunt mofturoși, rai, tupeiști... Iar mie nu îmi place ca ți se pot îndeplini toate dorințele iar tu îți bați joc.
   Merg ușor în spate. Am un talent remarcabil în a merge fără sunet. Ajung în spatele lor și cu o singura lovitura de satar îi omor pe amândoi.
   Merg pe strada ca și cum nu as fi făcut nimic. Păcat ca ma da de gol masca. Dintr-odata simt cum cineva ma trage într-o parte, în întuneric. Ma uit în spatele meu și îl vad pe Julian, lângă care e Rider. Apoi aud sunetele unei mașini de politie. Trece pe lângă noi, iar noi ieșim din întuneric, însă chiar atunci mai vine o mașină și o ambulanta.
   - FUGI!!! îmi spune Julian și eu o iau la goana printre blocuri.
  

.... ~~~~~~~~~~~~~~~~....

 

   Ma uit disperata la cadavrele lor. Amândoi sunt împușcați în piept, și din gura li se scurge câte un firicel de sânge. Îmi dau lacrimile. Plâng, simt cu ma înec. Îmi dau seama ca lumea mea s-a distrus, dar cu Julian parca ceva din ea se reconstruise. Acum viata mea e năruita pentru totdeauna.
    Îmi dau masca jos. Am arma în mana iar polițiștii m-au înconjurat.
   - Mâinile sus!! îmi tot striga cu frica în glas. AM ZIS MÂINILE SUS!
   Dar eu nu reacționez.
   ...Fă-o...
   Mo?!
   ...Fă-o Ally...
   Vocea lui Mo se aude încet, ca un ultim ecou.
   Ne vedem curând, Julian!...
   Iau arma și... Mi-o bag în piept...
  

  

    ... Nu-i nimic, Ally... Julian va fi acolo când vei ajunge tu, și veți fi din nou împreună...