Eu Si Ei - O viata năruită

Capitolul XXXVI

Ploaia începe sa se oprească.
- Poate ar trebui sa mergem.
- Asa e.
Lăsând totul asa cum era înainte ne-am pornit înapoi spre "casa". De data asta m-am uitat la copaci: aveau scrijelite pe trunchiuri semnul proxy. Urmând aceeasi direcție, adică înainte, ajungem la gradina din spate a conacului. Întram pe poarta și apoi în conac. Când pășim înăuntru ne întâmpină Slendy.
- Am auzit ca v-ați descurcat bine la antrenament.
Noi stam muti, neștiind ce sa spunem.
- Dar mai aveți nevoie de putina condiție fizica. Ar trebui sa faceți mult sport în timpul liber. În regula, presupun ca sunteți lihniti, asa ca hai la masa.
Întram în bucătărie dar nu e nimeni acolo. Pe masa sunt trei farfurii cu mâncare.
- Aveți o ora sa mâncați pentru ca după aceea va veți începe prima misiune.
Încep sa mănânc și nu știu de ce dar ma gândesc la prietenii mei. Dacă îi mai pot numi prieteni. Nici nu știu cum ar trebui sa îi numesc. Și apoi îmi vine în minte un lucru foarte interesant: oamenii sunt atât de diferiți, încât nu poți sa îți faci prieteni mereu. Uneori pur și simplu nu te potrivești cu anumite persoane. Dar undeva, în lume, exista niște oameni care te vor înțelege. Și încerc sa uit de tot ce a fost legat de familia mea, și prietenii mei, chiar dacă ma doare mai tare decât as fi crezut. Cred ca eu nu voi putea avea vreodată mai mult de un singur prieten. Sper sa rămâna măcar Julian.
Termin de mâncat și încă mai stau pe scaun, gândindu-mă la acele persoane care te fac fericit, și când ești nevoit sa pleci sau sa îi uiți, ei nici măcar nu îți simt lipsa. Exista asa ceva. Din păcate exista. Ei nu își dau seama cum e. E foarte foarte greu sa vezi cum efectiv te lași pe spate și cazi. Și nimeni nu te mai ridica. Niciodată.
Julian și Rider termina de mâncat. Julian își trage scaunul lângă un geam și scoate un pachet de țigări din buzunar, cu tot cu bricheta.
- Nu pot sa cred ca faci asta,spun eu.
- Nici eu, răspunde Julian și își aprinde o țigară.
- De când?!
- De când ai plecat, răspunde el cumva trist.
- De ce?!
- Pentru ca am vrut sa uit de tine. Pentru ca am crezut ca nu te mai întorci. Și am început sa o iau razna. Îmi pare rău că fac asta. Dar nu ma pot opri.
Tac din gura și îmi dau seama ca oamenii se schimba mai repede decât poți crede. Mi-aș fi dorit ca Julian sa nu se autodistruga. Mi-aș fi dorit sa ma distrug eu pentru el.
- Moamaaaa, ce smecheeeer, spune Rider. Mafiotuleeeeeee...
- Nu e smecher sa fumezi! Cel puțin nu la doispe ani!
- Poate. Dar pana la urma cui îi pasa....
- Mie?! Mie îmi pasa! Julian! Tu cumva crezi ca nu te iubesc ori nu ma mai iubești tu?!
- Știu ca ma iubești și te iubesc și eu!
- Atunci, pentru numele lui Dumnezeu, oprește-te!
- Nu pot!
- BAI!
Toți trei ne întoarcem capul spre ușa și îl vedem pe Masky vizibil iritat.
- Ce-i aici?!
- Bucătăria, răspunde Rider.
- ȘTIU CA E BUCĂTĂRIA! Doar ca faceți gălăgie mai mare ca un card de gâște!
- Atunci spune-i sa se oprească! spun eu arătând spre Julian.
- De ce? E viata lui. ACUM NU MAI FACEȚI GĂLĂGIE PENTRU CA MAI AVETI JUMATATE DE ORA ȘI PLECATI LA VÂNAT!
- Cee? întreabă Rider confuz. Vanam? Ce Vanam, căprioare sau iepuri?
- Nu-...
- Ori poate mistreți! Sau păsări!
- Nu!...
- Sau chiar ursi!
- VÂNAȚI OAMENI, RIDER, OAMENI!
- Oh...
- Bine, ascultați-ma acum și țineți minte. Puteți omorî orice om doriți, chiar și copii. Dar numai dacă nu va place acea persoana. Ori dacă o faceți din pura plăcere e și mai bine! Sa nu va prind ca va e mila, ca va omor eu!
- Nu!!!
- Nu la propriu, evident. Doar omorâți. Nu trebuie sa omorâți fără încetare, doar sa aveți minim doua victime, ok?
- Bine!
- Bun. Aveți grija, pentru ca știm ce faceți. Deci mai bine ați respecta ce v-am spus.
Masky pleacă, iar Julian tocmai termina țigara.
- Sper ca nu mai fumezi una. Spre binele tău!
- Hei, nu sunt chiar asa de obsedat!
Rider nu pare interesat de discuția noastră. E prins într-o discuție cu vocea din capul lui, din câte se pare. Îl dau de gol fețele pe care le face.
Ei bine Mo, se pare ca ești foarte tăcut astăzi.
N-am ce face.
Mergem la vânat mai târziu, stai liniștit.
Uauu...
Trece repede aceasta jumătate de ora, fără sa facem ceva special. Timpul trece foarte repede acum. Și ma simt tot mai nesigura pe tot ce fac.
După încă sase minute, apare Toby în pragul ușii.
- Bine, sper ca sunteți pregătiți, pentru ca astăzi veți deveni criminali!
Inima începe sa imi bata de frica, pentru ca simt ca nu pot sa omor oameni. Chiar nu ma lasă creierul.
- Hai, afara cu voi!
Ieșim pe ușa și vedem cum se insereaza. Apusul vine peste noi, luminând cerul frumos. În fata noastră stau Masky și Hoodie.
- Deci, începe Masky, Sper ca ati ținut minte ce v-am spus, pentru ca acum nu voi Mai repeta. Rider, spune tu ce veți face.
- Omoram fara mila oamenii care nu ne plac?
- Și mai ales, nu va dați înapoi. Sper ca veți reuși. Așteptați ca victimele sa fie singure ca să puteți sa le omorâți, și sa nu scoată vreun sunet. Nu lăsați nicio urma care sa va dea de gol. Dacă este urgent, va vom ajuta.
- După pădure este periferia orasului, unde e pustiu și întunecos. Dacă vreți, puteți aduce victimele acolo sa le omorâți. De obicei vin mulți adolescenți acolo.
- Și nu uitati sa va ascultați vocile, Rider și Ally! încheie Toby și toți trei pleacă în fuga în pădure.
- Bun, acum hai sa decidem: în grup sau pe cont propriu? întreabă Rider.
- Eu vreau singura.
- Julian, mergem noi doi?
HA! Gaaaaaaaaaaaay!!!
- Bine. Ally, sa ai grija de tine, îmi spune Julian și ma săruta pe gat.
Aștept ca băieții sa se piardă în pădure, iar eu o iau în stânga lor. Merg în pădure destul de mult timp și dau peste niște "case" improvizate, fiind întuneric. Sunt niște becuri de strada dar au distanta mare între ele și e destul de întunecos. Aud voci și râsete de undeva din stânga mea. Merg ușor, fără sa fac zgomot în direcția aceea și dau peste un grup de fete. Inafara de o fusta scurta, pantofi cu toc, un sutien și ocazional o greaca, nu purtau nimic.
Urasc genul asta de fete.
Mie imi place cum arata!
Ție dacă îți arată o fata zona intima intrii în călduri!
Asa și? Oricum lumea nu știe ca sunt aici!
Ma gândesc sa scap o data pentru totdeauna orașul de aceste ființe scârboase și absolut nefolositoare, asa ca ma tupilez în spatele lor. Cum stau una lângă alta nu ma vad, plus ca stau la zece mertri departe de mine. Fetele sunt trei la număr. Ma uit puțin în spate și îi văd pe băieți. Le fac cu mana și când ma vad vin și se tupileaza lângă mine. În sincron mergem spre ele și se naște ambuscada : fiecare cu mana la gura unei fete și pac, arma în gat, cap sau inima.
- Nu. Cred. C-am. Făcut. Asta,spun eu.
- Meh, n-a fost cine știe ce, răspunde Rider.
- Eu cred ca ar trebui sa rămânem un trio, spune Julian. Hai sa ne punem un nume.
- Un nume? Ce nume?
Ne asezam pe iarba și ne gândim la un nume,o sigla, o fraza... Nu ca ar fi important.
- Ce ziceți de umbre? vine Julian cu o sugestie.
- Nu e o idee rea. Deloc chiar, spun eu.
- Sau hai sa ne spunem... Jar!
- Aaa...ce?
- Știți voi... Julian, Ally, Rider?
- Mai bine J. A. R, spun eu.
   - BUN BUN BUN!
   - Ușor, mafiotule, nu tipa! spune Julian.
   - Bine deci acum avem trei victime. Sa mergem sa mai cautam.
   Mergând toți trei spre adevăratul oraș, ne gândim la diferite tipuri de oameni.
   - Ar trebui sa omoram vârstnici? întreabă Rider. Și asa nu prea au mult de trăit.
   - NU! Eu omor adolescenți scăpați de sub control, spun eu.
   - Eu adulti care nu se poarta cum trebuie cu copiii lor, spune Julian.
   - Eu profesori rai!
   -...
   - Ce? Mereu am vrut sa o omor pe profa de mate!
   - Tu ești din orașul asta?
   - Dap. Și cunosc aproape toți oamenii de aici. Sunt și prostituate pe care le cunosc.
   - Perfect! spun eu. Le dau câte un satar în cap, le curg banii pe ochi!
   - Haha, ok!
   - Ar trebui sa vanam în grup. Cu ce începem?
   - Cu ce vedem, spun eu sumbru.