Eu Si Ei - O viata năruită

Capitolul XXVII

   A urmat o după-amiaza plictisitoare. Acum e din nou zi. Dar afara ploua.
   Nu stiu unde e Rider. Sunt singura în camera. Verific ceasul: oh Doamne, e ora 15! De ce nu e nimeni?! De ce nu m-a trezit nimeni?!
   E foarte ciudat și am o senzație ciudată în stomac. Și nu imi place senzația asta: e ceva frica combinată cu emoție. Mi se face pielea de gaina.
   Brusc vad ceva pe jos, care vine pe sub ușa. Cobor din pat și merg încet, nesigură spre ușa, ca să descopăr ca e o balta de sânge. Ma sperie să vad asta. Totuși, sigur nu e un vis? Vocea din capul meu tace, ceea ce ma sperie și mai mult. Ma incalt în bocancii mei și deschid ușor ușa. Pereții sunt improscati cu sânge. Ce a fost aici?! Un măcel?! Ce s-a întâmplat?! Unde sunt Rider și Eliza?! M-AM SĂTURAT DE ÎNTREBĂRI FĂRĂ RĂSPUNS!
   Ma indrept spre scari. Nu vreau sa merg în lift, cine știe ce ma așteaptă. Sunt membre de oameni pe jos, sânge peste tot, și e liniște. Prea liniște.
  
  Mergi, Ally, nu-ti fie frica
   

   Altă voce în capul meu?! Unde e prima?!
   Continui să merg. Cobor pe scari. La capătul lor ma așteaptă cineva complet neașteptat: Slenderman. Nu, asta e un vis.
   Sau nu?! Ma trezesc în aer si apoi se face întuneric...
 

  
  Și iar s-a întâmplat ceva. Nu stiu unde sunt. Ce să fac...

  Ia stai așa... ASTA E CAMERA MEA! SUNT ACASĂ?! NU, VISEZ!
  Poate dacă ating un perete ma trezesc. Nu vreau sa mai visez mult, fiindcă nu am de gând să sufăr mai apoi. Ating peretele: îl simt clar. E caldut, exact cum a fost întotdeauna. Totuși nu visez. Poate Slenderman m-a adus acasă! Multumesc! Multumesc din suflet!
   Ies din camera și ma duc în bucătărie. O aud pe mama vorbind la telefon.
   - Nu cred așa ceva! spune ea agitata.
   Nu stiu despre ce vorbește, dar întru în bucătărie:
   - Mamaaa!
   Mama tresare și se întoarce ca fulgerul cu fata la mine. Și scapă telefonul din mâna.
   - Deci e adevărat... Arata-mi mâna!
   I le arat pe amândouă. Mama vede semnul și se repede la mine să ma imbratiseze plângând.
   - Am crezut că ma minte!... Am crezut că ești moartă!... Slavă Domnului ca esti in viata!
   - Stai, cine să te mintă?
   - Asistenta. Eliza, cum îi spui tu. Mi-a spus tot ce s-a întâmplat și eu n-am crezut nimic! Lumea spune că sunt doar povesti! Stai sa iti Sun tatal!
   Ies din bucătărie și ma duc afara. Sunt îmbrăcată ca în ziua accidentului și am și telefonul in buzunar. Poate asta a fost o iluzie... Nu mai inteleg nimic. Fug la Julian. În curte. Îi vad pe toți prietenii mei.
   - JULIAN!!!
   Toată lumea tresare. Acceasi reacție ca mama. Julian poate să fugă, fiindcă vine spre mine si îi sar direct în brațe. Apoi îl văd pe Lance.
   - De ce nu m-a sunat nimeni?!
   - EU NU TE-AM SUNAT?! MA TEMEAM SĂ NU ITI EXPLODEZE TELEFONUL DE LA CÂT TE-AM SUNAT! spune Julian.
   Încă suntem îmbrățișați. Vreau sa recuperez aceste două săptămâni sau cât or fi. Ma imbratisez cu toata lumea, sărbătorim toți cu familiile noastre etc etc.

...Dar încă nu s-a terminat...