Dincolo de limite

15~O zi fatală~

Intru și o văd pe mama conectată la aparate respirând greu cu un dub de oxigen la nas. Mă duc la ea și o apuc de mână. Aceasta deschide ochii și îmi zâmbește. Din nou ochii mă ustură, dar mă abțin din plâns și încerc să îi ofer mamei un zâmbet dulce.

Mă strănge la rândul ei de mână și spune cu o voce răgușită și slăbită.
—Madi...scumpo, vreau să ști că îmi dau seama că nu mai am mult de trăit, deci vreau doar, să....încerci să îți accepți destinul, să asculți de tatăl tău. Încearcă să nu-l judeci... Bine?
Îmi mângâie obrazul cu mâna și o lacrimă îi curge pe obraz.
—Mama...vreau să te întreb ceva.
—Sigur iubito zi...
—Chiar e adevărat? Voi nu sunteți părinții mei? Vreau să îmi spui tu decât să aflu de la altcineva.
—Eu nu pot decât să îți confirm. Mai mult vei afla de la persoana potrivită. Aiden știe când și cum. Îmi întorc privirea spre el apoi lacrimile încep să îmi curgă încet. Tata era pe un scaun de partea cealaltă a patului cu privirea în jos. Și încep cu o voce șoptită:
—Nu pot sa cred...chiar și pe patul de moarte....tu tot cu regulile în mână ești... Acum nu mai pot exista consecințe pentru tine. Care e problema? Îmi mai scapă câte un suspin și ridic privirea spre ea.
—Poate mie nu îmi mai pot face nimic dar vouă da. Nu aș putea să mă duc pe lumea cealaltă împăcată dacă nu v-aș ști în siguranță. Dacă pot face ceva am să fac. Tu ai să obții niște explicați dar nu de la noi.
Oftez și zic:
—Bine...
O văd pa mama cum respiră din ce în ce mai greu și încep să mă panichez.
—Tata adu doctorul repede!! Acesta dă afirmativ din cap și iese pe ușă. Unul din aparate începe să bipăie și mama începe să  îmi vorbească  greu  punându-mi o mână pe obraz.
—Medison iubito....Acum că mi-am luat la revedere și de la tine pot să mă duc liniștită....Vreau să ști că....nu a contat că nu ai fost fata mea naturală.....eu te-am iubit la fel de mult...... Te rog iartă-mă pentru comportamentul meu din ultima perioadă.... Zâmbește, dar e tristă lacrimile i se preling încet, iar eu încep să plâng în hohote.
—Aiden băiete să ai grijă de ea....
Încep să țip și o iau pe mama în brațe.
—Nu! Mama! Te rog nu! Nu vreu! Rămâi cu mine!!
—Fata mea unele lucruri  vin fară să fii pregatită.
—Nu, nu, nu ,nu!! Mama ! Nu!  Nu vreau!
Lacrimile îmi curg șiroaie pe obrajii iar mama respiră din ce în ce mai greu. În piept simt un gol tot mai mare cad în genunchi lângă patul ei ținând-o de mână.

Are ochii aproape închiși când vin doctorii. Îi urmăresc cu disperare  cum se mișcă. Din spate Aiden mă ia de umeri și mă trage înapoi, aproape de ușă. Mă ține strâns în brațe de la spate. Privesc cum acei oameni înecarcă prin atâtea moduri să o facă să își deschidă ochii dar nu mai e cu putință. Un bipăit prelung se aude, apoi liniște. Eu cad în genunchi scăpând un urlet de disperare.

Simt cum aerul devine mai fierbine, iar camera este din ce în ce mai sufocantă. Mă înec de câteva ori cu salivă. Aiden se apleacă să mă apuce de umeri dar nu îl las să mă atingă strigănd un "Nu". Mă ridic și ies pe hol clătinându-mă și plâgând. Simt cum toată lumea mă privește și mă judecă.

Acum, în acest moment mă simt goală, fară o parte din mine. Un nod în gât ma sufocă și un ghem în stomac mă roade până la lacrimi. E o durere insuportabilă. Încep să țip și să lovesc pereții, să mă lovesc de pedeți. Din spate vine tata care mă ridică și mă ia de umeri și în drum spre ieșire îmi spune grăbit:
—Ascultă piștoaico! O să îmi fie dor de tine dar....nu pot să mai am grijă de tine. De acum cel care te are în grijă este Alexio Smith. Adevaratul tău tată. A încă ceva numele meu de familie nu e Smith ci Evans. Nu mai pot rământe puștoaico! Mult succes în continuare. A uitel pe Alexio.
Îmi arata cum în curtea spitalului este o mașină sport neagră din care coboară un bărbat, brunet.

Rămănd complet înghețată. Nici el nu rămâne cu mine. Atunci am pierdut tot. Nu mai am nimic. Nu mai am pentru ce să lupt. Iar asta doar din cauza acelui Alexio.

Respirația se accelerează și încep să plâg iar. Am rămas singură. În timp ce urletele mele se auzeau tare și clar. Acel bărbat se apropie. Tata sau Jonathan de îndepărtează luând-o pe un coridor lateral. Dacă acel Alexio e vinovarul pentru tot ce mi se întâmplă  merită pedepsit.

Printre suspine încep să alerg spre acel brunet îmbrăcat la costum și cum intră pe usă îi dau o palmă de îi întoarce  capul într-o parte apoi încep sa strig la el.
—Tu! Numai din vina ta s-au întâmplat toate astea!! Numai tu ești de vină că mama avea probleme cardiace și tata nu a rămas cu mine acum. Tu!! Nenorocitule! Nu meriți nici să trăiești! Nu știu cum tuturo le este așa de frica de tine! Ești un imatur care fuge de probleme în loc să le înfrunte. Și nici măcar nu recunoșri! Nici nu realizezi! Ești atât de bolnav! Nu știu cum poți să spui că îmi ești tată!
Încep să vorbesc din ce în ce mai smiorcăit până plâng cu totul în timp ce vorbesc. Din spate vine Aiden care mă trage îanpoi.
—Scuze domnule! Nu a vrut sa spună asta! Știți cum e! Se adaptează mai greu! Mă desprind din strânsoarea lui și ma răsteac la amândoi:
—Ba nu. Nu îmi pare rău! Nu! Asta meriți! Nici nu ai habar cum e să pierzi tot mizerabilule!!
Aiden mă ia pe la spate pe sus și înaintează cu mine așa.
—Madison gata!
—Băiete...du-te liniștește-o și adu-o înapoi să discutăm.
—Da domnule.
—Ba nu domnule! Eu nu mă întorc nicăieri! Strig în timp ce mă zbat, încercând să scap, pentru al mai lovii pe idiot în mufa aia tâmpită. Dar înainte să ies acesta îmi acordă un zâmbet ce mă blochează. Nu mă mai mișc. Nu știu de ce a făcut asta. Am rămas șocată.
—Mh...deci asta e marea putere a privirii domnului Smith. Impresionant. Șoptește Aiden în timp ce ieșim.

Ochii îmi sunt măriți iar picioare strânse, apropiate de piept. Aiden merge cu mien așa până la o bancă de afară și mă așează acolo. Eu tot șocata sunt. El se apleacă la fața mea și eu soptesc:
—Mi-a zâmbit. Un zâmbet cald, și nevinovat. Mi-a zâmbit, cu multă dragoste și seninătate. Cum a putu să faca asta? Jegosul ăla. După ce că mi-a luat tot, îmi mai și zâmbește....dar....a fost atât de frumos. Îmi înclin capul uitându-mă în gol.
—Madison.... Nu e vina lui că mama ta a murit.
—Atunci a cui?! Strig ridicându-mă în picioare. Suspinând chițăit cu mâinile în păr.
— A nimănui Madison. Înțelege! Asta s-a întâmplat fiindcă trebuia să se întâmple!
—Nu înțelegie! Am pierdut tot! Nu mai am nimic! Sunt singură! Abandonată! Mama s-a dus, tata m-a abandonat. Nu mai am pe nimeni!..... Sunt...nedorită!
Cad în genunchi lângă picioarele lui, aplecându-mă, înfășurându-mi brațele în jurul meu.

În toată viața mea nu m-am simțit mai  vulnerabilă, sau umilită. Nu am mai plâns de față cu cineva în afară de mama. Iar acum sunt în genunchi în fața lui.

Se apleacă lângă mine și se pune în genunchi luându-mă în brațe. O căldură familiară mă cuprinde facându-mă să mă simt în siguranță. Acesta se apropie de urechea mea și îmi șoptește.
—Madi...frumoaso, eu sunt lângă tine. Nu am să plec, promit. Nu mai țipa, nu te mai zbate. Hai să vorbești și cu Alexio, pe urmă te duc undeva, în regulă? Hai o să te simți mai bine, mai ales dacă vorbești cu el.
—Promiți?
—Promit. Îmi ridic privirea către el și acesta îmi atinge ușor buzele cu ale sale, oferindu-mi o liniște internă, măcar pentru moment. Ne ridicăm, el îmi șterge lacrimile de pe obraji și conduce înăuntru.

Intrăm în clădire și mă duce în fața unei uși. Mă îndeamnă să intru. Înspir și expir apoi apăs pe clanță și intru. Acolo Alexio stătea pe un scaun de piele la un birou. Se întoarce și mă privește blând. Mă îndeamnă să stau jos și mă așez pe canapeaua de lăngă biroul lui. Pune mâinile pe birou și dă să spună ceva dar îl întrerup.
—Dacă vrei să avem o discuție vei sta la același nivel cu mine.
—Deja impui condiții? Remarcă amuzat.
—Nu căștig nimic dacă sunt aici, și nici nu pierd  dacă plec și nu te ascult. Îi răspund neutră privindu-l rece.
—Dacă m-ai fi luat acum câteva zile la o astfel de discuție nu impuneam nimic, dar acum, va trebuii să mă respecți.
—Medison, eu mereu te-am respectat, în mare parte fiindcă seni cu mama ta.
—Te rog vino lângă mine și apoi putem discuta.
Clatina dic cap zâmbind și ridicându-se, vine lângă mine, apoi spune: