Dincolo de limite

29~Adevăratul dușman~

Mă trezesc  într-o cameră, la un subsol, mlăștinos și întunecat, întinsă pe jos. Am vrut să mă ridic, dar mă durea corpul îngrozitor. Am vrut să îmi mișc capul dar am simțit ca o zgardă în jurul gâtului, iar când mi-am mișcat mâna am auzit un zăngănit, semn că și mâinile erau înlănțuite.

După mai multe încercări am reușit să mă ridic în șezut și să îmi potolesc durerile mușchilor. M-am frecat puțin la ochii și am inspirat adânc, dar aerul închis m-a făut să tușesc.

Lângă mine am auzit niște gemete. Am încercat să văd ce este, dar nu se putea deslușii nimic. După câteva secunde am încercat să mă întind, să văd cât de lungi erau lanțurile, am dar peste ceva moale, atunci am înțeles, era un om.

Un om în lanțuri la fel ca mine. Apoi mi s-a aprins luminița. Era Molly! Ea era cu mine când au apărut cei doi. M-am întins către ea pe pipăite. Am reușit să o sprijin de perete și așa am aflat că lanțurile aveau un metru, mai mult sau mai puțin.

Am ciupit-o ușor și ea a inspirat adânc. Am simțit cum se mișca gemând ușor. Am pus mâna pe fruntea ei apoi ea a oftat ridicându-se mai bine. S-a frecat la ochi și a întins mâinile spre mine, mi-a atins fața spunând în șoaptă:
—Madi! Ești bine?
—Mă dor oasele și mușchii, dar mai mult mi-e frică! Dacă o să ne omoare? Ce o să fie de noi? Cum o să scăpăm? Nimeni nu știe unde suntem? Și?! Și?!
Ea mă apucă de umeri și mă strânge puțin ceea ce mă face să mă opresc din vorbit.
—Madison, o să fim bine! Nu uita cine e tatăl tău! Mai e și Aiden, Mex, Oliver, Jaxon! O să fie bine da? Spune ea mângâindu-mi fața! Îmi scapă căteva lacrimi, dar le șterg și încuviințez din cap.

Știu că nu se vede nimic, dar voiam să mă conving pe mine de ceea ce spunea Molly. M-am așezat lăngă ea punându-mi capul pe umărul ei.

După o vreme am început să tremur. Era frig în acea cameră și eu eram într-o fută și o cămasă de blugi subție. Mi-am înfășurat mâinule în jurul meu și mi-am pus capul pe genunchi. Molly era rezemată de mine și o simțeam cum respira ușor, adormise.

La zece minute distanță s-a deschis o ușă lăsănd să ne orbească o lumină albă. Ușa a făut zgomot, intrând două persoane.

Bărbați după cun părea. Unul din ei apasă pe ceva și câteva becuri slabe luminează încăperea dezvăluindu-ne chipurile celor doi.

Mă frec la ochi pentru a-i vedea mai bine când se apropie și atunci descopăr cine ne-a adus aici.

Erau Alessandro și Oliver. Ochii mei se măresc și îmi mișc umărul. Molly se trezeste și expresia ei devine una de nesuportat. Se vedea o dezamăgire imposibilă. O tristețe profundă. Și o furie inimaginabilă.

Cei doi se apropie și zâmbesc mișelește. Molly încearcă să se ridice și sea sară pe ei, dar e oprită de lanțuri. Cei doi râd, iar vocea lor mă irită groaznic.
—Oho! Pisica are gheare!  Spune Oliver.
—Mai bine du-te de-aici cu replicile astea de ratat! Spun pe o voce joasă și calmă privindu-l în ochi. Cei doi râd și se apropie.
—Ști! Mă surprinzi tot mai mult. Spune Alessandro aplecându-se pe vine.
—De ce? Întreb plictisită. Încerc să dau impresia de forță și încredere. Dar defapt eu doar mi-am acceptat situația. Deșii înauntrul meu tot mai există un firicel de speranță. Bărbatul zâmbește șiret și îmi zice:
—De ce? Pentru că reacționezi diferit față de majoritatea. Și gândești diferit. Și bineânțeles că iubești și protejezi altfel. Semeni exact cu părinții tăi. Ești un specimen rar. Precum Aiden. Și mereu când doua specimene se întâlnesc, fac o pereche distrugătoare. 
Mă încrunt la el și mârâi subtil, apoi strig iritată.
—De aceea am ajuns noi în situația asta? Și de ce ai implicat-o pe Molly?!
—Nu acela e moltivul pentru care ești aici. Tatăl tău are destui dușmani. Care vor diverse lucruri. Având în vedere că ești singurul lucru cu care poate fi șantajat mulți au pus ochii pe tine, dar foarte puțini ar avea curajul să și înfăptuie ceea ce au în cap. Acum ai înțeles?
—Și de ce nu toți?! Ce au ceilalți?!
—Mai taci puștoaico! Nu ai dreptul să știi! Se răstește Oliver, pe un ton încrezut. Iar Alessandro îi răspunde la fel de calm ca până acum.
—Las-o poate să știe. Acum pentru ați răspunde la întrebare. Nu toți fac acele lucruri pentru că ei își doresc doar avere și faimă. În schimb cei care chiar pun în practică au în vedere răzbunarea. Ceea ce e un sentiment mult mai puternic decât lăcomia. Ai înțeles?
Nu îi răspund, dar îi susțin privirea rece și înșelătoare. El se ridică și îl împinge pe Oliver ieșind din cameră. Din fericire lasă lumina aprinsă. Molly mă privește ușor descurajată și mă întreabă:
—Cum de ai avut atâta curaj cât să-l înfrunți?
—Au spus că se folosesc de mine. Sigur n-au de câșticat dacă îmi fac ceva. Dar nu înțeleg ce au cu tine.
—Cel mai probabil nu au vrut martori si cum era imposibil să îmi șteargă amintirile au preferat să mă ia aici.
—Sper că nu o să-ți facă ceva. Mai ales șarpele de Oliver!
—Mda.....nici eu nu mă așteptam. Murmură ea cu privirea în jos.
—Într-un fel, eu știam. Sau bănuiam.
—Ce? Cum adică?
—Când am fost la baie m-am întâlnit cu Aidem care m-a avertizat în privința lui. Și am început să am suspiciuni de aceea ți-am cerut să plecăm. Dar după s-a întâmplat ce s-a întâmplat.
—Îmi pare rău! Spune ea cu un glas gâtuit.
—De ce?
—E vina mea. Eu m-am apropiat de el.
—Ei na! Nu! În plus acum nu e momemtul să ne învinovățim! Trebuie să ne mențin calmul.  Doar tu ai spus. Mai sunt persoane care  să ne ajute.
—Stai ai spus că Aiden te-a avertizat!
—Da!
—Atunci ar putea bănuii ceva și să vină în ajutorul nostru!! Se agită ea recăpătându-și speranța. Eu nu voiam să i-o stric așa că am zâmbit și m-am rezemat de ea. Am adormit iar încercând să mă calmez. Poate reușeam să anunț pe cineva cumva. Sau să scap din lanțurile astea.