Dincolo de limite

14~La spital~

–Madison.... Ce s-a întâmplat? Despre ce spital vorbeai? Cu cine vorbeai?
–Vorbeam cu tata.
–Cu domnul Alexio?! Întreabă acesta mirat.
–Nu știu cine e Alexino asta! Pe tata îl cheamă Jonathan. Și mi-a cerut să merg la spitalul din centru.
– Îl cheamă Alexio și ce e așa rau. Poate își face un control de rutină sau are o programare pentru tine. Nu ai de unde ști.
–Nu înțelegi avea o voce complet demoralizată. Nu l-am mai auzit așa. Serios, mi-e frică de ce ar putea să îi provoace o asemenea stare. Îmi înfășor brățele în jurul meu apoi continui. Îmi pare rău, dar trebuie să plec neapărat! Spun ieșit din bucătătie, mergând să mă încalț. Acesta vine după mine și mă prinde de încheetură înainte să apuc să mă încalț.
–Stai! Lasă-ma să te duc până acolo. E departe și nu cred că ai bani te taxi.
–Ok. Haide. Îl aprob încălțându-mă și ieșind pe ușă. Acesta își ia hanoracul acum uscat și strigă:
–Mama noi am plecat. Își ia repede adidașii în picioare și ma ajunge din urmă cu cheile în mână.

Coborâm în viteză și ne urcăm în mașină. Aiden se mișcă rapin și pornește mașina imediat. Plecăm în trombă spre spital. Sunt foarte îngrojorată de ce ar putea avea tata. Oare ce a pățit? O fi avut vreun accident? Oare mama știe?

Respirația mi se accelerează și încep să fac exerciți de respirație pentru a mă calma. Aiden observă și mă ia de mână, măngâind-o ușor cu degetul mare. Vireaza brusc și spune:
–Madi, serios nu îți mai face atâte griji.
–Da, ție îți e ușor să stai calm, nu e vorba de mama ta...
–Și cum poți ști că are ceva așa grav încât să ți se  mărească pulsul?
–Aiden, chestiile astea se simt. Pur și simplu îi simt frica. Poate o fi adevărat că nu e tatăl meu biologic dar el m-a crescut și asta e mai important.
Atunci observ că el este în pantalonii lui gri de aseară și tricoul tot de atunci.
–Bine. Liniștește-te. Uite am ajuns. Spune în timp ce parchează. Coborâm din mașină și încep să fug de binelea lasându-l pe Aiden în spate. Ajung la recepție și întreb de tata, femeia îmi zice că este la etajul patru. Ma duc repede în lift și până să se închidă ușile intra și Aiden gâfăind.
–Fato cu abilitățile tale al trebuii să te înscri la armată.

Gluma lui ar fi fost amuzantă dacă nu aș fi fost așa de îngrijorată. Ajungem la etajul patru și  încep iar să alerg până îl văd pe tata și îi sar în brațe. Îmi înfășor brațele în jurul gâtului său iar Aiden  mă ajunge și el.
–Vezi! Nu are nimic. Nu era nevoie de toată alergătura asta. Spune Aiden gâfâind.
–Tati? Ești bine? Nu ai nimic? Îi ating fața analizându-l.
–Scumpo, sunt bine. Spune zâmbind iar eu îl iau din nou în brațe. Văd cu coada ochiului cum Aiden mă privește ușor dornic. Probabil îi era dor de tatăl său.

Mă desprind de tata, iar el mă apucă de mâini și îmi spune:
–Te-am chemat aici fiindcă mama ta....
—Mama? Ce e cu mama? Întreb simțind cum mă ia cu călduri.
—Mamei tale i s-a facut rău de dimineață. Am venit de urgență dar...când am făcut analizele....nu au fost tocmai bune rezultatele.
—Cum adică, nu tocmai bune?
—Am descoperit că mama ta are o problemă cardiacă. Azi dimineață a făcut un accident vascular. Este trează, este conștientă, dar....nu stiu dacă va putea să își revină.
—Ce?! Dar doctorii ce zic? Își va revenii?
—.......
El lasă capul în jos și se îndepartează un pas. Simt cu lacrimile se adună pentru a se prelinge pe obrajii mei, dar nu le dau drumul încă.
—Tata! E zic doctorii?
—Nu contează ce zic ei. Probabil va avea parte de o perioada mai nasoală.
—Tata cum adica?! Vreu un răspund concret! Are șanse să trăiască sau nu?!!
El din nou își lasă  capul în jos.
—Aha! Deci nu vrei să îmi zici tu! Ok atunci am să vorbesc cu  doctorul! Aiden vi?
—Normal! Hai!
Îl privesc critic pe tata lasându-mă trasă de Aiden către biroul doctorului.

Respirația devine fierbinte, aerul din ce în ce mai greu de respirat. Aiden mă apucă de umeri și îmi mângâie încet spate mergând spre biroul doctorului. Aiden bate la ușă și intru urmându-l îndeaproape. Acesta îl salută pe doctor și întreabă care e starea mamei. Iar doctorul spune:
—Am să presupun că tu domnișoară esti fata ei.
—Da.... Ridic privirea răspunzănd cu o voce stinsă.
—Am să încerc să îți spun cât de blând pot–.
— Nu! Spuneți direct. Vreau să știu adevarul, exact așa cum e!
—Bine domnișoară. Mama dumneavoastră are inima instabilă, și o are de ani de zile după câte văd, dar acest accident vascular a dat-o peste cap, nu mai are șanse să aupraviețuiască mai mult de o zi, maxim. Este un miracol că încă mai trăiește.

Rămân complet împietrită. Îmi duc robotic mâinile la gură, încet, încet totul se înecrește și simt cum fac contact cu podeaua.

Mă trezesc cu un suspin, pe un pat de spital, în biroul doctorului. Îi văd privirea îngrijorată a lui Aiden și mă axez pe ea. Vreau să îi aud vocea, să îl iau în brațe. Nu! Asta e! Capătul drumului! Sunt terminată fără mama! Poate că în ultima perioadă a fost mai rea și mai distantă, dar tot era aici și aveam pe cineva care era mereu acolo. Și ce dacă nu e mama mea naturală sigur m-a iubit chiar și puțin. Dar acum? Acum nu mai am pe nimeni! Tata e demoralizat, nu am cum sa discut cu el în vreun fel. Nu aș face decât să pun mai multă presiune.

Aiden îmi mângâie ograzul trezindu-mă din gândurile mele și spunând:
—Hei! Madi....ești mai bine?
—Băiete trebuie să ai mai multă grijă de iubita ta în următoarea perioadă. Trebuie să te asiguri că mănâncă și doarme. Măcar câteva zile până începe să se împace cu ideea.
—Am înțeles. El nu a protestat în privința faptilui că nu  suntem împreună. M-a luat de umeri și am ieșit din biroul doctorului.

Eu mergea. Uitându-mă în gol. Aiden mă oprește și îmi ridică privirea spre el spunând:
—Cum mai ești? Îți mai e rău?
—Sunt ok...
—Lasă-mă cu minciunile astea! E clar că nu ești bine, ce nu înțeleg este de ce nu plângi, de ce nu țipi?
—Nu pot... Nu pot să plâg, nu știu de ce dar nu pot. Hai să intrăm vreau să o văd.
—Ești siguă că îți va face bine?
—Poate nu, dar acum am nevoie să o văd.
—Bine. Dacă vrei rămân afară.
—Nu! Am nevoie măcar ca o persoană de aici să fie lucidă.
—Bine.... Înspir și expir.
—Să mergem. Spun deschizând ușa.