Dincolo de limite

30~O clipa de durere~

Îmi deschid ochii cu greu, având poapele lipite una de alta. Mă frec la ochi și clipesc de mai multe ori pentru a mă dezmeticii. În camera în care mă aflam era multă lumină, iar eu aveam pe cap o compresă.

Mâna stângă și toate celelalte răni erau bandajate. Îmi ating încet fața dar nu e nimic, niciun bandaj. Probabil nu au apucat să facă ceva. Îmi dau jos de pe frunde compresa și mă ridic în capul oaselor.

Mă uit mai bine prin cameră și îmi dau seama că era camera mea. Deodată pe ușă intră tata, dând buzna. Alături de el fiind un doctor, probabil.

Eu tresat iar el vine lângă mine și mă ia în brațe ducându-mi capul la pieptul lui. Mă sărută ușor pe creștet, și îmi șoptește calm:
—Fetița mea! Ce mă bucur că ești mai bine! El se lasă pe vine și mă privește ca pe un exponent la muzeu. Nu îi răspund, nu puteam să vorbesc parcă ceva îmi oprea cuvintele în gură. El se uită la mine ceva mai îngrijorat că nu îi răspund spunând:
—Ce e? De ce nu vorbești? Încerc să îi spun ceva doar privindu-l. Să-l lămuresc. Dar nu mi-a ieșit. Tata se uită spre doctor care se apropie puțin.
—Eu cred că ar trebuii sa-i dăm timp. O să vorbească. Poate vrea cu cineva anume. Acum dacă se poate, ar trebuii să o consult.
—Ăă, da desigur. El se ridică, îndepărdându-se. Doctorul îmi verifică pulsul, respirația, rănile și reflexele. Totul decurge normal. Iar acesta concluzionează:
—Din fericire mâna ta nu este decât fisurată. În rest sunt răni superficiale. Ușoare. Vor trece dacă pansamentul va fii schimbat mâcar o dată pe zi.
—Am să pun o asistentă să stea în permamență cu ea.
—Eu nu v-aș recomanda asta. Poate ar trebuii să vină prietenii. Sau iubitul ei. Dacă nu puteți să o duceți la un psiholog.
—Ce vreți să spuneți? Bărbatul se apropie de tata și oftează.
—Ar trebuii să îi aduceți pe prietenii ei. Sigur o vor influența mai mult decât un doctor. Va vorbii pană la urmă cu unul din ei. Dar să nu vă opriți. Puteți să vorbiți cu ea. E destul de expresivă.
—Am înțeles! Vă mulțumesc mult!  Cei doi ies din cameră iar eu mă întind pe pat pentru a dormii. Dar nu reușesc deoarece peste cinci minute apare Molly.
—Madi draga mea! Cum te simți? Ești bine? Ce te mai doare? Cum ai dormit? Ce a spus medicul? Voiam să îi spun ceva dar mi s-a întâmplat ca și în cazul tatei. Doar i-am zâmbit.
—Hei Medi! Sigur te simți bine?
—Las-o în pace Molly! Dabea s-a trezit! E normal să fie așa după toate zilele alea, în plus mi-a zis tatal ei că nu vorbește. Spune Mex intrând în cameră și sărutând-o scurt. Eu scot un chițăit iar ea spune:
—A da, voiam să îți spunem! Am devenit un cumplu oficial. Mă lămurește Molly imediat. Eu îi ofer un zâmbet și o privire caldă, urmată de o îmbrățișare.
—O să îți aduc ceva de mâncare și pe urmă mai vorbă. Mă întristez puțin. Nu puteam să vorbesc îmi era teamă. Voiam doar să dorm. Nu ave nevoie nici de mâncare nici de vorbit. Îmi doream doar un somn bun. Cei doi au ieșit din cameră iar eu m-am pus să dorm, reușind într-un final.

După un mic pui de somn intră iar Molly aducăndu-mi o tavă plină de mâncare. Mi-o pune pe noptieă și se așează lângă mine. Fata încerca timp de zece minute sa mă convingă să mănănc ceva, dar refuz cu vehemență. Nu puteam să bag nimic în gură. Mă simțeam prea rău.

În următoarlele două zile nu am mâncat nimic. La un moment dat Molly s-a enervat și aproape mi-a băgat mâncarea pe gât, dar a fost scoasă repde de Mex.

Îmi pare rău pentru ea, știu că se sumte jignită că nu îi vorbesc dar nu pot. E ca un instinct de autoconservare. Iritant, dar mă controlează aproape total.

În acea seara am auzit ușa de la camera mea deschizându-se și închizându-se. Nu mă mai sinchiseam să mă întorc știam că e tata sau Molly. Caruia îi eram extrem de recunoscătoare, pentru faptul că îmi era alături.