Scintilla | Jjk&Kth [română]

☪18

-

Hoseok i-a adus lui Taehyung un pahar cu suc de mere, acum fiind așezați pe canapea, Taehyung chiar lângă Hoseok. Kookie era îndesat sub brațul lui, piciorul său încă ars și distrus. Piciorul acestuia era acum mai doar material, din cauza cantității mici de pluș rămase. Taehyung l-a luat de mână pe Hoseok, căutând asigurare. Nu îi mai păsa, nu mai era supărat pe băiat. Cel mai probabil îl va ierta.

"Te simți mai bine acum, bebe?" l-a întrebat Hoseok, una dintre mâinile sale trecând prin părul lui Taehyung, plimbându-se prin acesta. A observat tresărirea oribilă a băiatului. Îi sfâșia inima să își vadă bebelașul înfricoșat de el. Taehyung doar a încuviințat slab.

"D-da, hyung." a răspuns el obosit. Ochii săi erau umflați de la plâns, nasul său cu o tentă de roșu, un dezastru mucos alunecând înspre buza sa superioară. "Mult mai bine." a mințit el, asta era tot ce făcea. Se ura pentru pentru asta. A suspinat încetișor, în timp ce mâna lui Hoseok urca și cobora pe spatele său, încercând să îl consoleze.

"Hyung?" a întrebat el stins, mâna sa strângând-o pe cea împreunată cu aceasta. "Când m-mergem la Jungookie? M-am distrat și t-toate celelalte, dar îmi lipsește J-Jungkookie al meu foarte mult-". A sunat disperat, mâna sa parcă sufocând-o pe a lui Hoseok.

"Bebe, Jungkook nu a intenționat niciodată să te păstreze. De ce continui să te gândești la el? Sunt aici să te protejez pentru totdeauna, okay? Nu mai e nevoie să îl mai vezi pe Jungkook, okay?" I-a zâmbit dulce micuțului, care a părut dezamăgit.

"O-oh okay... Jungkookie nu m-a vrut?" L-a privit Taehyung cu ochi optimiști, sperând că mințea. Că Jungkook chiar a vrut ca el să rămână, că îl plăcea.

"Sigur că nu, bebe. De ce ar fi vrut să scape de tine atât de repede?" Hoseok a dat câteva șuvițe de păr după urechea lui Taehyung. "Ești așa un dezastru, haide să te curățăm, yeah?"

"O-okay Hyung."

-

Jungkook stătea în camera de așteptare a spitalului, cu capul în mâini. Primise un apel care îl informa că Jae a avut un atac cerebral la miezul nopții. Bineînțeles, a condus până la spital cât de repede a putut, doar pentru a afla cu dezamăgire că nu avea voie în camera lui Jae. Băiatul se mai calma încă după atacul cerebral. Doctorii l-au informat că Jae cerea să îl vadă.

Jungkook a privit cu durere înspre ceasul de pe perete. Trecuse deja o jumătate de oră. S-a uitat la secundarul care ticăia. Nu își putea imagina pierderea lui Jae. El era singurul lucru care îi mai amintea de familia sa obișnuită, de "acasă". Cine plăcute cu râsete la glume, înainte ca tatăl său să aibă cancer. Iubise acești ani, dar acum, doar se chinuia cu chiria și tratamentele pentru cancer, care nu erau ieftine. Din fericire, tatăl său plecase lăsându-și economiile lui Jungkook. Iar Jungkook știuse imediat cum să le cheltuiască; pe Jae.

"Jeon Jungkook? Jae e treaz și gata să te vadă." a ieșit doctorul afară, cu un zâmbet mic pe buze. S-a apropiat de băiat, oftând în timp ce l-a ajutat să se ridice de pe scaun și l-a condus în jos prin holul care ducea la camera lui Jae.

"Jungkook! Ești aici, în sfârșit. Mi-e frică, Kook." Jae și-a ridicat capul la sosirea fratelui său. Jungkook a pășit în față, îmbrățișându-l moale, nu prea strâns pentru a nu-l face să își piardă răsuflarea. "Kook, nu vreau să plec." A spus el fără expresie. "Nu vreau să mor holbându-mă la un perete alb, gol, și uitându-mă la desene animate pe un televizor mic. Vreau să mor împreună cu familia mea, Kook. Ce să fac?"

Jungkook a înghițit în sec, masând capul lui Jae, acum mult mai chel. "Nu știu amice, nu știu. "

"Mr. Jeon. Pot vorbi cu tine?" a intrat asistenta în cameră. Jungkook a încuviințat, urmând-o afară și sprijinindu-se de perete, așteptând să audă ce avea de spus.

"Vom avea nevoie să îl transferăm pe Jae. Spitalul nostru pierde bani, mai puțini pacienți. Trebuie să îl închidem. Sper că vei putea găsi un tratament mai bun acolo. De asemenea, trebuie să o facem repede. Dacă Jae stă prea mult timp fără tratament, e posibil ca virusul să se extindă complet."

-

t/n: lololol, scuzați-mi absența de câteva luni. cred că v-ați dat seama deja că mie cam atât îmi ia la cartea asta până acum, bcs i'm a lazy human being sorry not sorry