Mireasa în geaca de blugi

❦ Capitolul 13 ❦

Nu ştiu dacă aş putea să îi spun ceva care să îl facă să se simtă mai bine în legătură cu numele său. Nu poţi distruge convingerile de o viaţă ale unei persoane doar prin câteva cuvinte, oricât de bine ar fi ele alese. Nici Hex nu se aşteaptă să îl contrazic. Îşi aţinteşte privirea pe Greta, care vine spre noi cu două porţii imense de tort.

          — Poftă mare, ne zâmbeşte, lăsându-le în faţa noastră.

          Cu toate că nu prea îmi e foame, iau câţiva cartofi pai cu mâna, doar ca să ajung mai repede la tort. Descopăr rapid că sunt delicioşi, aşa că nu mai contează dacă îmi e foame sau nu. Mănânc pe nerespirate aproape un sfert de porţie.

          — Să înţeleg că îţi plac, îmi spune Hex, băgându-şi la rândul său un cartof în gură.

          — Sunt delicioşi, exclam, cu gura plină. De unde ştii locul ăsta?

          Înghit şi chicotesc din cauza expresiei sale amuzate. Da, ştiu şi eu că nu îmi ies cuvintele exact cum ar trebui pe gură când o am plină. De-asta mama ura când se vorbea la masă. Asta, şi pentru că zicea că nu se cuvine. De când am ajuns la facultate am vorbit foarte mult în timpul mesei.

          — Greta a fost bucătăreasa noastră aproape douăzeci de ani. Când eram la liceu, soţul ei a murit de la prea multă băutură. A trebuit să demisioneze şi să preia conducerea aici.

          — Deeci, încep, lungind prima vocală, să înţeleg că nu ai ajuns aici din întâmplare, când conduceai pierdut motocicleta, în căutarea răspunsurilor la întrebările vieţii, spun pe un ton sobru şi serios, făcându-l să râdă.

          — Nu, exclamă aproape râzând. Îmi place să vin aici şi să vorbesc cu Greta. Urăşte locul ăsta şi ştiu că are nevoie de cineva care să o asculte.

          Îl privesc apreciativ.

          — Şi faci tu asta?

          — Nu am mai făcut-o atât de mult în ultimul timp. Nu am fost în ţară. Încerc să recuperez.

          Ridică din umeri. Aş vrea să îl întreb cum a fost în Europa, unde ştiu că s-a dus, dar nu o fac. Postura sa rigidă mă face să îmi înghit curiozitatea.

          — De ce nu renovează locul? îl întreb, revenind la un subiect care ştiu că nu îl va deranja.

          Hex îşi saltă sprâncenele şi îmi trebuie doar trei secunde ca să realizez că o să îi iasă ceva sarcastic pe gură.

          — Vezi locul ăsta, nu? Şi am avut dreptate. Nu ajunge o renovare. Trebuie dărâmat şi refăcut. Şi chiar dacă ar mai putea salva din el şi ar avea ceva bani puşi deoparte pentru asta, nu îşi permite să îl închidă pe o perioadă nelimitată. Aşa că rămâne aici până când se va dărâma. După vrea să se ducă la un azil de bătrâni. I-a ajuns munca. Ar fi renunţat de mult, dar l-a iubit pe nenorocitul ăla.

          Îmi clatin capul şi o privesc pe Greta, care serveşte un tip de vârsta a doua cu bere. Îi zâmbeşte şi râde la glumele lui, probabil proaste. Se preface că totul e bine, la fel cum se preface că locul nu miroase urât şi că nu este aproape o ruină.

          Brusc, o respect mult mai mult pe femeia asta. Nu ştiu câte persoane ar fi făcut ceea ce a făcut ea. E clar că nu duce această viaţă pentru că vrea, dar şi-a iubit atât de mult soţul care nici măcar nu merita asta, încât să chinuie cu toate puterile rămase să ţină vie ultimă lui amintire. Şi, probabil singurul lucru pe care el l-a făcut în viaţa asta.

          — Mi se pare foarte frumos că ai rămas alături de ea. Nu aveai nicio obligaţie să o faci. Ai fi putut să uiţi de ea imediat ce a intrat următoarea bucătăreasă în casă.

          Hex se opreşte din mestecat şi se întoarce spre mine, nedumerit.

          — Ce următoare bucătăreasă?

          Nu e indignat. E doar curios, neînţelegând de unde aş putea şti că au angajat pe altcineva.

          — Ai uitat deja că Sierra e sora mea? Ea mi-a spus că atunci când mergea acasă la tine, mânca cele mai bune mâncăruri.

          Expresia lui Hex devine indescifrabila. Se încruntă, dar şi zâmbeşte în acelaşi timp.

          — Nu aş vrea să contest cuvintele minunatei Sierra, rosteşte rar şi îi simt ironia din glas, din cauza căreia mă încrunt. Dar, continuă, nu am mai angajat pe nimeni după Greta. Iar Sierra nu a venit niciodată la mine acasă.

          Este rândul meu să mă încrunt.

          — Eşti sigur?

          — Da, Bless, sunt sigur. Nu am adus pe nimeni acasă, cu atât mai puţin pe... se opreşte din vorbit, inspirând. Pe sora ta, îşi încheie propoziţia.

          Sunt sigură că se pregătea să îi spună altcumva.

          — Păi...

          Mă pregătesc să vin cu argumente care să îl contrazică, dar toate încep cu „sora mea mi-a spus", ceea ce brusc, nu mai este deloc un argument.

          — Uite, nu ştiu ce ţi-a zis sau de ce, dar nu a pus piciorul în casa mea.

          Nu pare că îşi bate joc de mine. Spune adevărul. Sierra chiar nu a intrat în casa lui. Ceea ce nu poate însemna decât că sora mea m-a minţit.

          În ciuda a tot, ea chiar m-a minţit.