Mireasa în geaca de blugi

❦ Capitolul 19 ❦

Tu. Mereu ai fost tu.

Cuvintele lui mă fac să răspund, dând naibii pentru câteva secunde toate gândurile.

— Da.

Ceea ce urmează nu este recepţionat prea bine de mintea mea. Hanul izbucneşte în aplauze, iar Hex mă smulge de pe scaun şi mă strânge în braţele sale. Îl îmbrăţişez şi eu, prea şocată să mai zic ceva.

Sunt... fără cuvinte.

Simt argintul rece al inelului cum este pus pe degetul meu inelar. Arunc o privire scurtă asupra inelului care aproape a scos-o pe Sierra din minţi, care acum stă cuminte, potrivindu-se perfect, pe degetul meu. Chiar arată ca o verighetă. Poate chiar asta este.

Mă trage de mână, afară din bar, iar eu pot să jur că de când s-a aşezat în genunchi şi până am ajuns la aerul de afară mi-am ţinut respiraţia.

— Ce naiba e în capul tău, Hex? aproape strig la el.

Euforia a trecut. Acum îmi vine să plâng. Visurile mele din adolescenţă nu trebuiau să se împlinească sub forma asta grotească de realitate. Trebuia să rămână doar nişte amintiri frumoase, de care să mă amuz când sunt matură şi nostalgică. Nu trebuie să îmi zdruncine şi prezentul şi viitorul în halul ăsta.

— Ce vrei să spui? ridică din umeri, zâmbind inocent.

Îmi vine să îl iau la bătaie pentru că mă lasă să iau decizii atât de proaste.

Normal ca pentru el totul este o glumă. Aşa a fost mereu şi am fost o fraieră să cred măcar pentru o secundă că ceva fundamental din el s-a schimbat. Este acelaşi copil bogat şi răsfăţat care nu ia nimic în serios. Iar eu sunt atât de pierdută în ce se întâmplă acum, cu mine şi familia mea, încât sunt cea mai la îndemână persoană de care să profite în favoarea propriului amuzament.

— Bless, calmează-te.

Îmi dau seama că mă rotesc în faţa lui, în faţa hanului, ca o schizofrenică. Aşa mă şi simt. Îmi vine să mă aşez pe jos într-un colţ, să-mi îmbrăţişez genunchii, şi să mă balansez până totul se termină

— Cum să mă calmez, Hex? Ai dus gluma prea departe de data asta.

Felul în care i-am zis numele, nu ca şi cum m-aş adresa lui, ci ca şi cum i-aş spune că este un blestem în viaţa mea, îl face să îşi şteargă zâmbetul de pe chip.

— Uite, eu nu plănuiesc să mă căsătoresc în viitorul apropiat.

— Mhm, ai dat asta foarte clar de înţeles mai devreme. Unui han întreg.

Aprob sarcastic în cap, iar el îşi dă ochii peste cap.

— Ceea ce vreau să spun este că nu mă deranjează să ne căsătorim.

Auci. Măcar putea să o spună mai urât de-atât?

— Mulţumesc. Apreciez. Prefer să nu.

Dau să îl ocolesc şi să merg naiba ştie unde, dar din doi paşi se pune din nou în faţa mea.

— Adică, accentuează cuvântul, ca şi cum chiar ar trebui să încep să ascult ce spune, din punct de vedere legal, pot sta căsătorit cu tine fără să fie o problemă pentru mine. Mama ta o să insiste, iar tu o să cedezi, pentru că oricât te-ai schimbat, vrei să îi faci pe plac. Dacă eşti căsătorită cu mine, nu te mai pot obliga să faci nimic. Eu mă întorc la facultatea mea peste câteva zile, iar tu te întorci la a ta. Va fi ca şi cum nu eşti deloc căsătorită.

Ceea ce spune el ar suna foarte bine pentru oricare altă persoană în afară de mine.

— Şi ţie ce îţi iese din asta?

— Îmi mai spăl şi eu din păcate.

Îmi las umerii în jos, în aşteptarea unui răspuns mai convingător din partea lui.

— Nu mi-aş ierta niciodată să ştiu că puteam să fac ceva şi tu să nu ajungi să trăieşti o viaţă pe care nu o vrei.

— Da, Hex, mi te amintesc plin de bunăvoinţă și bunătate.

— Tu te-ai schimbat. De ce crezi că eu nu m-am schimbat?

— Pentru că...

...pentru că dacă într-adevăr te-ai schimbat şi eşti mai mult decât tot ce mi-am dorit vreodată, inima mea se va frânge când vei pleca, ca soţul meu sau nu.

Îmi lipesc buzele, păstrând măcar acest gând doar pentru mine.

— E şansa ta, Bless, să scapi. Mama ta nu ar fi trebuit niciodată să îţi ceară să faci asta, dar au făcut-o. E rândul tău să faci ceva ce nu ar fi trebuit să faci niciodată. Anume, să te căsătoreşti în Vegas.

Ceea ce spune el are logică. Și, în sfârșit, un micuț plan cu ceea ce trebuie să fac mai departe se conturează în mintea mea.

— Ce poate ieşi rău din asta? întreabă, pe un ton care îmi demonstrează că știe deja că decizia a fost luată.

Inima mea. Sănătatea mea mintală. Probabil alte chestii de-ale mele.

— Nu pot să cred că discutăm despre asta.

— Nici eu nu pot să cred că cer o fată în căsătorie. Şi că mă mai şi rog de ea.

O să-l bat.

— O să te pocnesc.

— Vezi? Deja ai stofă de nevastă, îmi zâmbește fals, cu toți dinții. Acum haide.

Închid ochii, apoi îi deschid inspirând aer curat, şi căutând un colţ unde să mă clatin în pace. Dar nu mă lasă să caut prea mult, că îmi distrage atenţia de la... ei bine, lume şi realitate şi viaţă şi orice altceva când îmi ia mâna în a sa, strângând-o.

— Lasă-mă să fac asta pentru tine, Bless.

Nu ştiu de ce îi place să îmi pronunţe numele. Nu ştiu de ce mie îmi place atât de mult numele lui pe buzele lui. E ironic, dar până acum mereu mi-am văzut numele ca pe un... blestem. Pentru că semnifică ceva la care nu mă voi putea ridica vreodată. Dar pe buzele lui, e altfel. Totul e altfel când vine vorba de el. Spiritual, cred că sunt deja căsătorită cu el.

Prin cap îmi trece ca nu va fi ceva care să ţină foarte mult. E de-ajuns să vorbesc cu mama şi să îi spun adevărul, să îi spun că o să spun tuturor, iar ea nu mă va mai obliga să mă căsătoresc. Și inainte de-asta, pot să mă și asigur că amenințarea mea va fi reală. Că intr-adevăr pot face ceva c acele poze.

Nu am nicio garanţie că va accepta, dar măcar o să fiu prea căsătorită cu Hex ca să mă mai poată căsători cu altcineva, ceea ce o să-i forţeze mâna.

Expir şi îmi clatin capul, într-un final acceptând.

Te rog să nu regret mai mult asta decât deja ştiu că o voi face.