Mireasa în geaca de blugi

❦ Capitolul 23 ❦

         — Data viitoare? icnesc.

          — Eu sper să ajung să cer pe cineva în căsătorie fără să fiu eu cerut înainte de acea persoană.

          Oh. N-ar fi trebuit să mă rănească, dar a făcut-o. Mă face să mă gândesc deja la divorţ când nici măcar nu ne-am căsătorit încă. Nu am luat în calcul că el ar putea să o găsească pe acea ea. Și atunci va avea tot dreptul să divorțeze. Însă mie îmi trebuie nunta asta doar câteva săptămâni. După, vom putea divorța. Nu există nicio variantă a finalului acestei povești în care noi o să rămânem căsătoriți pentru tot restul vieții. Nici nu înţeleg de ce mă deranjează atât de mult acest adevăr. Nu e ca şi cum nu am fost conştientă de el de la început.

          Ignorând faptul că ieri mă pregăteam de altă nuntă, deci practic mi se poate întâmpla orice.

          — De ce ai un inel de castitate?

          Întrebarea mea îl face să își șteargă zâmbetul pentru câteva clipe de pe față, iar eu mă încrunt. E mai mult. Nu are cum să fie al lui. Poate nu știu eu totul despre el, dar coada interminabilă de fete cu care a fost este o dovadă foarte bună că Hex nu mai are vreo legătură cu castitatea.

          — Pentru că mă face să mă simt mai bine, murmură.

          Sunt total dezorientată.

          — Dar lasă asta. Ai vreun plan pentru la noapte?

          Întrebarea lui este pusă pe un ton forțat, ca și cum a spus primul lucru care i-a trecut prin cap, chiar dacă este o tâmpenie, doar ca să schimbe subiectul.

          — Nu, de ce?

          — Oamenii care se căsătoresc își petrec noaptea nunții într-un anumit fel.

          Îmi explică rar, cu răbdare, ca la copiii mici. De când m-a cerut în căsătorie îmi tot vine să-l pocnesc.

          — Nu poți să faci sex cu mine după ce mi-ai dat un inel de castitate, trântesc sec.

          Acesta își saltă sprâncenele și râde. Nu e un râset lung, dar e unul real și sincer. Iar eu îl absorb cu fiecare celulă posibilă.

          — Touché.

          Prin cap îmi trece faptul că pe degetul lui stă tatuată litera „B", iar asta mă încălzeşte puţin. Chiar dacă niciunul dintre noi nu a adus în discuţie ce avem tatuat pe degete, ştiu deja că şi el mi-a văzut „H"-ul. Nu înţeleg de ce nu spune nimic despre asta. Nu înţeleg de ce eu nu spun nimic despre asta.

          Când îmi deschid gura ca să vorbesc, blonda se apropie de noi.

          — Puteţi merge. 

          — Mulţumim, îi spune Hex, zâmbindu-i, ceea ce mă face să pufnesc.

          Când a trecut o oră?

          Aceasta îi întoarce zâmbetul. După câteva clipe în care se privesc, ochii ei ajung într-un final şi pe mine. Când dă de  privirea mea încruntată şi-o lasă pe a ei în jos, puţin jenată. Cel puţin, sper că jenată. Se întoarce pe călcâie şi pleacă de lângă noi cât poate de repede. Nu ştiu de ce mă simt învingătoare.

          Hex se întoarce spre mine şi îl tratez cu aceeaşi privire urâtă, dar pe el nu pare să îl deranjeze. Rânjeşte cu toţi dinţii, luându-mă peste picior, ceea ce mă determină să îi dau o palmă uşoară peste umăr, în joacă.

          — Eşti geloasă? Arăţi ca şi cum ai fi geloasă.

          Până şi tonul îi este jucăuş. Asta mă amuză şi mai tare. Da, m-a deranjat oarecum că femeia aia l-a sorbit din priviri cu mine de faţă, dar faptul că Hex ia totul ca pe o glumă mă face şi pe mine să mă relaxez.

          — Nu sunt geloasă. Dar aia nu ştie că nu suntem împreună de fapt şi tot îţi face ochi dulci. Nu îmi plac oamenii de genul, atâta tot.

          Ridic din umeri ca să par mai convingătoare. Măcar pe el să îl conving, pe mine deja ştiu că nu voi putea. Da, eram şi geloasă.

          — Hai să mergem să ne căsătorim, rosteşte, ridicându-se de pe canapea. Geloaso.

          Îmi face cu ochiul şi îmi întinde mâna ca să mă ajute să mă ridic. Mă strâmb la el şi mă ridic, ignorându-i mâna întinsă, ceea ce îl face să chicotească. Trec pe lângă el şi nu apuc să fac decât câţiva paşi până să îl simt cum îşi încolăceşte degetele cu ale mele şi merge pas la pas cu mine, mândru, ca şi cum chiar suntem un cuplu care se iubeşte enorm şi mergem să ne căsătorim.

          Imaginea asta e ca un pumn în inima pentru mine. Nu am vrut să mă căsătoresc forţat cu un străin, dar nici asta nu e nunta pe care aş fi dorit-o. Oarecum, simt că degeaba am fugit şi că nu am rezolvat nimic.

          Oricum nu am rezolvat. Nu fac altceva decât să încerc să amân inevitabilul.

          — Am văzut că ai telefonul la tine, îi spun după câteva clipe, amintindu-mi de forma dreptunghiulară pe care am văzut-o cât am stat jos.

          Nu îmi răspunde, dar îmi deschide o uşă de sticlă. Îmi amintesc discuţia cu blonda, când a zis tare şi răspicat că ştie încotro să o ia ca să ajungă în sala în care se fac nunţi. Da, chiar ştie drumul. Închide uşa în urma noastră şi mă conduce sigur pe el pe holul plin de uşi pe ambele părţi.

          Abia după alte câteva momente îmi răspunde:

          — Eu nu am plecat ca fraierul. Şi oricum, telefonul meu nu te-ar fi ajutat cu nimic. Tot cu mine ai fi plecat de acolo.

          Îmi dau ochii peste cap şi cred că mă vede, pentru că adaugă imediat:

          — Ce? Nu mă crezi? Şi în plus, ai fi preferat să fii acum acasă?

          Îmi muşc buzele şi nu îi răspund nimic. Nu ştiu dacă aş fi preferat să fiu acasă, dar m-aş fi scutit de o grămadă de probleme, cum ar fi faptul că la un moment dat va trebui să divorţez de el. Însă, în acelaşi timp, poate mama m-ar fi convins, sau obligat, să mă căsătoresc în ziua următoare cu acel bărbat, ceea ce înseamnă că tot saltul meu măreț de la geam ar fi fost inutil.

          Nu ştiu dacă îmi aşteaptă răspunsul. Nu face altceva decât să meargă pas la pas cu mine pe holurile astea cu o precizie pe care o invidiez. Se opreşte abia când ajungem în zona jocurilor de noroc.

          E un hol în formă de cerc, mare, iar pe fiecare uşă este denumirea unui cazinou. Pe unele le recunosc de acasă, din San Diego, de pe afişele care împânzesc oraşul. Pe altele însă nu. Hex mă trage până în dreptul singurei uşi pe care nu scrie nimic. Vreau să intru, dar nu mă lasă să apăs pe clanţă.

          — Te-ai răzgândit?

          Îşi dă ochii peste cap.

          — Aşteptăm pe cineva.

          Nu ştiu de ce simt nevoia să răsuflu uşurată. Nici nu mi-am dat seama că începusem să intru în panică.     

          Mă sprijin de perete şi mă uit spre inelul de pe degetul meu. Cel care, se pare, este de castitate. Nu mă pot abţine şi mi-l dau jos, apoi îi privesc interiorul. Şi, într-adevăr, inscripţionat pe el este mesajul „Dragostea aşteaptă", frumos aşezat cu litere caligrafice.

          — Încă nu îţi vine să crezi, nu-i aşa?

          Mă întorc spre Hex, care are acelaşi zâmbet enervant pe buze ca până acum. Îl ignor şi îmi pun înapoi inelul pe deget.

          — Că marele Hex Lynch oferă inele de castitate fetelor cu care se căsătoreşte? Nu, sincer chiar nu.