Mireasa în geaca de blugi

❦ Capitolul 28 ❦

            — E momentul să semnaţi actele, ne spune José.

            Îmi iau ochii cu regret din ai săi şi apuc pixul de pe masă ca să semnez ceea ce îmi pune José în faţă. Mă străduiesc cu toată fiinţa mea să nu scap pixul din cauza emoţiilor şi chiar dacă semnătura îmi iese puţin tremurată, mă simt mândră că am reuşit să fac asta. Şi că nu am leşinat. Apoi îi dau pixul lui Hex, care semnează mult mai repede şi cu mai multă uşurinţă decât mine.

            Sunt atât de geloasă pe Hex în acest moment.

            José ne ia hârtiile din faţă şi le dă martorilor, ca să semneze şi ei. În timpul ăsta, Hex mă prinde de talie şi mă lipeşte din nou de el, apoi se apleacă şi mă săruta din nou pe frunte. Îmi ridic privirea spre el şi îi zâmbesc. Iar el îmi zâmbeşte înapoi.

            Nu ştiu de ce facem toate aceste gesturi. Nu ştiu dacă el doar vrea să îi convingă pe cei din jur că suntem într-adevăr împreună, sau o face pentru că vrea. Eu le fac pentru că vreau. Şi pentru că îmi este atât de uşor să le fac! Totul este atât de simplu şi de natural încât nu ştiu cum va fi când vom rămâne doar noi doi şi nu voi mai avea vreo scuză ca să mă mai port aşa. Cum să mă opresc să mă port că iubita lui Hex dacă tot ceea ce voi avea în cap de-acum este nunta noastră?

            — Felicitări!

            José ne înmânează o cărticică mică, pe care scrie cu litere aurii „Certificat de Căsătorie". Eu sunt cea care îl ia în mână şi îl privesc îndelung, rămasă fără cuvinte pentru a nu ştiu câta oară de când am sărit de la geam.

            Hex îmi face semn că e momentul să plecăm şi mă îndrept spre ieşire, cu el lângă mine şi cu Tristan în spatele nostru. Am certificatul în ambele mâini şi nu mă pot opri din a-l privi.

            — Vezi să nu te împiedici iar, îmi şopteşte Hex în ureche.

            Îmi dau ochii peste cap, dar tot chicotesc. Da, chiar mă mir că nu m-am împiedicat deja.

            — Staţi!

            Vocea lui José ne face pe toţi trei să ne oprim la câţiva centimetri de uşă şi să ne întoarcem spre el. Vine înspre noi cu un aparat de fotografiat în mână, aproape alergând.

            — Poze, oameni buni. Poze.

            Îi întinde aparatul lui Tristan şi ne trage pe mine şi pe Hex spre el, poziţionându-ne de o parte şi de alta a corpului său. Îl aud pe Hex înjurând când se împiedică şi aproape cade din cauza brutalităţii cu care a fost tras. Îi văd ochii cum i se închid şi maxilarul cum i se încordează. Apoi îi deschide şi oftează. Din fericire, cu mine José a fost mai gentil, altfel sigur cădeam.

            Tristan ne priveşte amuzant, cu aparatul în mâini.

            — Hex, ai terminat de blestemat? Gata?

            Hex îi aruncă o privire urâtă.

            — Fă poza aia odată, latră la el.

            Aud bliţul exact când mă uit spre Hex, zâmbind din cauza felului în care îşi exteriorizează nervii. Uneori se poartă ca un copil.

            — José, hai să le fac una doar lor.

            — În regulă, îi răspunde José, dar rămâne între noi doi.

            Tristan îşi înclină capul, stăruind cu ochii pe el.

            — Ah, da, tresare José. Corect.

            Îşi ia braţele de pe umerii noştrii şi se pune în spatele lui Tristan, mutându-i mai apoi capul ca să vadă micuţul ecran al aparatului. Tristan oftează cu exact aceeaşi intensitate cu care a făcut-o şi Hex cu câteva secunde mai devreme.

            Îmi pierd atenţia de pe cei doi când simt braţul lui Hex apucându-mă din nou de talie şi lipindu-mă de el brusc. Atât de brusc încât picioarele nu îmi reacţionează şi rămân nemişcate, ceea ce mă face să mă prăbuşesc în totalitate peste Hex. Îmi ridic privirea spre el şi îl văd zâmbindu-mi aşa cum foarte rar o face. Mă topesc toată şi am noroc că deja mă susţine în totalitate, altfel aş fi căzut oricum pe el şi ar fi fost mult mai jenant. Aud bliţul, dar nu ne mişcăm. Ne privim în continuare, până când el închide ochii şi se apropie de mine şi îmi sărută creştetul capului. Ceea ce mă face şi pe mine să închid ochii şi capul meu capăta voinţă proprie, aproape lipindu-se de gâtul său. Îi simt mărul lui Adam cum se mişcă de sus în jos de câteva ori. Şi mai aud încă o dată bliţul aparatului. Nu îl bag în seamă nici de data asta.

            Hex rămâne cu buzele pe creştetul meu şi îşi înfăşoară şi celălalt braţ în jurul taliei mele, înlănţuindu-mă şi lipindu-mă de corpul său în totalitate şi fără vreo cale de scăpare. Sângele îmi pompează cu putere şi inima îmi bate atât de tare încât sunt absolut sigură că o simte şi el pe propriul piept, dar nici nu îmi pasă. Enervant până şi pentru mine de încet, îmi ridic braţele şi îi cuprind gâtul, încolăcindu-mi degetele pe ceafa sa.

            Sunt pierdută în braţele lui, iar sufletul meu se luptă să ajungă lângă al său. În spatele ochilor mei închişi se derulează amintirea sărutului nostru, ceea ce îmi aduce un zâmbet pe buze.

            Abia când mai aud o dată bliţul îmi amintesc că nu suntem singuri şi asta nu e lumea noastră, ci lumea reală.

            — Uită-te şi tu ce poze! exclamă José mândru, apoi cred că îşi lipeşte palma de spatele lui Tristan. Cel puţin, se aude că şi cum asta ar face. Zici că i-am trimis în lumea lor şi i-am uitat acolo, spune şi îi pot simţi emoţia din glas.

            Hex se desprinde de mine. Îşi ia buzele de pe creştetul meu şi îmi dă drumul, dar mă apucă din nou de mână.

            Nu contează de câte ori mă apucă de mână sau de câte ori îşi înfăşoară braţul în jurul taliei mele, eu tot mă simt ca şi cum o face pentru prima dată. Şi mă topesc de fiecare dată.

            José ia aparatul din mâna lui Tristan şi ne spune că pozele vor fi gata peste o săptămână.

            Ceea ce îmi aminteşte că există un mâine. Există un „peste o săptămână". Timpul nu se opreşte acum, după ce ne-am căsătorit. Există un după. Şi există şi consecinţe.