Mireasa în geaca de blugi

❦ Epilog ❦

          Îl privesc pe Davis cum îşi îndeasă un hotdog întreg în gură cu zâmbetul pe buze, la un pas să izbucnesc în râs. Diana aplaudă încântată de performanţa lui. Îi urmez exemplul, iar Davis în timpul ăsta îşi dă toată silinţa să înghită.

            — Mulţumesc, doamnelor, exclamă, când în sfârşit poate vorbi.

            Face o plecăciune, chiar dacă stă jos, ceea ce ne face pe noi două să râdem şi mai tare.

            Mă pregătesc să îl felicit, dar telefonul îmi vibrează în buzunar şi îl scot. Când văd cât e ceasul sar de pe bancheta restaurantului în care suntem şi le zic un „ne vedem mai târziu" grăbit, pe măsură ce mă îndepărtez de ei în drum spre ieşire.

            Am întârziat la curs. Nu am nicio şansă să ajung la timp. Dar nu mă las. Sunt la doar câteva străzi distanţă de clădirea în care se ţine cursul şi mai am cinci minute la dispoziţie până să înceapă ora. Poate totuşi mai am o şansă.

            Alerg pe stradă şi naiba ştie cum reuşesc să nu mă împiedic. Însă aproape o fac, când aud zgomotul unui motor mult prea bine cunoscut de mine.

             Încetinesc, până aproape mă opresc. Nu o fac decât atunci când exact în fața mea parchează motocicleta şi cel care o conduce o opreşte. Apoi îşi dă jos casca de pe cap.

            Respiraţia mi se opreşte. Ştiam deja că este el. Aş recunoaşte motocicleta asta dintr-o mie şi nici măcar nu mă pricep la motociclete.

            Hex se dă jos şi se întoarce spre mine. Are exact aceleaşi mişcări. La fel de graţioase. La fel de sigure pe el.

            Îmi face un vechi cuţit rămas în inimă să se răsucească dureros. Se deschid vechi răni pe care le-am crezut amorţite. Normal că nu are nevoie decât de o privire şi gata, îmi dă lumea peste cap. Aşa a fost mereu. Aşa va fi mereu.

            — Bless, spune dintr-o respiraţie, făcând un pas spre mine.

            Ca prin minune, atunci când se apropie de mine, metalul acelui lanţ rămas la gâtul meu îmi arde pielea. Nu l-am dat jos niciodată, deşi în lunile astea, în care nu ne-am văzut, în fiecare dimineaţă m-am trezit cu gândul că în seara care va urma o să-l scot. Am eșuat seară de seară.

            — Hex, îi spun şi eu numele, pe un ton care se vrea indiferent.

            I-am trimis actele de divorţ pe ascuns, având grijă să nu afle vreunul dintre prietenii mei de-aici că sunt căsătorită. Asta s-a întâmplat acum două luni şi nu am primit niciun răspuns la ele. Îmi e greu să cred că a venit până aici doar ca să mi le dea semnate. De fapt, nu vreau să cred.

            Înainte să i le dau am stat cu ele sub pernă o săptămână întreagă. Le-am privit seară de seară, cu mâna pe colier, pregătindu-mă să îl dau jos şi să le semnez. Am lăcrimat pe ele de câteva ori. A trebuit să cer un alt rând de vreo trei ori. În final, am reuşit să le semnez, dar cu lanţul nu am avut acelaşi succes.

            — Am primit actele de divorţ.

            Aprob lent din cap şi îi spun cu o răceală mimată prost:

            — Abia acum?

            Să stăm aici, în mijlocul străzii, lângă motocicleta asta, şi să discutăm despre divorţul nostru îmi frânge inima. Mai ales pentru că una dintre ultimele amintiri cu el este chiar nunta.