Mireasa în geaca de blugi

❦ Capitolul 7 ❦

Sunt destul de sigură că în ciuda vitezei excesive a motocicletei, părul meu este în stare intactă. Ceea ce este înfricoşător. Mult mai puţin înfricoşător decât faptul că sunt atât de adânc în faza de negare încât prefer să mă gândesc la părul meu decât la restul.

          Brațele mele sunt încă în jurul taliei lui Hex Lynch, iar el încă accelerează, rotindu-şi mâinile pe ghidonul motocicletei, care scoate nişte sunete înfiorătoare, ducându-ne naiba ştie unde. Nu mi-am mai deschis ochii de câteva zeci de minute bune, aşa că tot ceea ce ştiu este urletul vântului din urechile mele. Şi faptul că trupul lui Hex este lipit de al meu, emanând căldură. Şi făcându-mă să transpir într-un mod deloc elegant. Cred că îl strâng ca pe o lămâie, dar nu se plânge.

          Tot mă întreb dacă am luat decizia bună. Sau dacă măcar una dintre deciziile luate astăzi este bună. Am fugit de la propria nuntă pregătită să îmi torn sora, cu o motocicletă şi cu un tip. Şi nu oricare tip.

          Ci Hex. În oamenii precum Hex ai mai multă încredere până să îi cunoşti. Iar eu îl cunosc. Şi am încredere în el. Oarecum. Clar m-am lovit la cap când am plecat pe geam.

          Probabil toată ziua de astăzi este o greşeală, iar eu îmi pun în joc întreaga viaţă.

          Motocicleta încetineşte, vuietul vântului se astâmpără tot mai mult până rămâne doar o amintire. Iar noi ne oprim. Îmi deschid ochii şi privesc înainte, în căutarea vreunei urme a oraşului. Dar nu găsesc asta. În faţă, nu găsesc nimic. Nici în stânga mea, pe cealaltă parte a drumului. Însă când privesc în dreapta, văd o clădire destul de mare, de vreo două etaje, din lemn... şi cam dărăpănată. În jurul acesteia sunt parcate câteva maşini, motociclete, dar în cea mai mare parte predomina tirurile.

          Cred că a venit momentul să mă panichez.

          Îmi iau mâinile din jurul lui Hex, iar el se întoarce spre mine, cu acel zâmbet al lui, care parcă te avertizează să te pregăteşti pentru cele mai dure cuvinte pe care o să le auzi în viaţa ta.

          — Am ajuns.

          Ştiam că am ajuns. Când a oprit motocicleta a dat destul de clar de înţeles asta.

          — Unde suntem? îl întreb, sperând la un răspuns cât mai elocvent.

          Fără să vreau, îmi înfăşor braţele în jurul propriei talii. E un gest pe care îl fac mereu când sunt îngrijorată, iar acum îmi vine să rămân aşa până la sfârşitul zilelor mele.

          — La Greta. Haide, dacă voiam să îţi fac ceva, îţi făceam în vreun câmp pustiu.

          Încurajator, ce pot spune.

          Îl privesc cum face câţiva paşi spre intrarea în... ceea ce pare a fi un han, dacă e să mă iau după mirosul puternic de mâncare şi băutură care vine spre mine. Apoi se opreşte. Se întoarce spre mine, uitându-se autoritar. Îmi iau inima în dinţi şi mă dau jos de pe motocicletă, cu dificultate, din cauza rochiei incomode şi lungi. Când mă uit din nou spre el aproape este intrat în han. Dar ştiu că a aşteptat până m-am dat jos de pe motocicletă.

          Nu ştiu de ce se poartă ca un nesimţit mereu. E imposibil ca asta să fie singura stare pe care o are.

Îl urmez înăuntru cu un singur gând în cap. „Cum poate fi situaţia mai rea?". Literalmente, ultima întrebare pe care ar trebui să mi-o pun. Nu ar trebui să fiu la niciun han. Ar trebui să... de fapt, habar nu am unde ar trebui să fiu. Dacă stau să mă gândesc mai bine, habar nu am nici ce ar trebui să fac cu ghiozdănelul care atârnă de umărul meu. Da, am fugit datorită lui. Şi acum, ce? Mă duc la poliţie cu el? Îmi dovedesc nevinovăţia?

          Îmi bag sora în închisoare?

          Îmi scutur capul, ca şi cum aceste gânduri vor dispărea de la asta, şi, convinsă şi de cerul care se întunecă, fac primul pas în... han. Mirosul de ţigară şi de bere mă lovesc atât de tare încât încep să tuşesc fără să vreau. Locul este făcut în totalitate din lemn, iar rusticul învechit are un oarecare farmec. Nu sunt obişnuită cu restaurantele de lux, dar este prima dată când pun piciorul într-un loc atât de murdar. Sunt mulţi clienţi la mesele aşezate fără vreun sens, iar fiecare dintre ei îmi aminteşte de imaginile din capul meu cu posibilii tractorişti violatori de care menţionase Hex. Iar el se apropie de bar şi se aşază pe unul dintre scaunele înalte, apoi se uită la mine, care am rămas blocată undeva la mijlocul drumului, provocându-mă să vin şi să mă aşez lângă el.

          Mă uit în jurul meu şi toţi ochii care erau pe mine înainte sunt în jos, în propriile farfurii. Sunt destul de sigură că are legătură cu Hex, chiar dacă nu înţeleg cum. Ignor gândul ăsta momentan şi încep să merg spre el. Mă aşez pe scaun şi îmi sprijin braţul de blatul barului. Hex îşi lasă un picior să atârne, iar pe celălalt îl are sprijinit de suportul scaunului. Eu nu sunt la fel de dezinvoltă ca el. Îmi pun ambele picioare pe acel suport de la propriul scaun, apoi trag de rochie până când crăpătura pe care acum o urăsc nu se mai dezvăluie singură. Cu decolteul nu am ce să fac şi mă resemnez în legătură cu asta.

          Sunt îngrozită. Sunt cu Hex aici, iar asta nu ştiu dacă este mai bine decât dacă aş fi fost singură. Ştiu că am spus că am încredere în el, dar asta...

          — Drăguţă, ce vrei să bei?

          O doamnă cam de şaizeci de ani apare în faţa mea de partea cealaltă a barului, gata să îmi ia comanda. Se uită doar câteva clipe la mine, apoi se întoarce spre Hex şi îi adresează un zâmbet cald, aproape... matern. Iar el, spre surprinderea mea, zâmbeşte pentru prima dată cu adevărat. Reţinut, dar o face.

          — Adu-i un lichior de ouă cu brandy, iar mie o bere.

          — Ca de-obicei?

          — Ca de-obicei.

          — Vine imediat.

          Îmi mai aruncă o privire, de sus până jos, apoi pleacă.

          — Lasă-mă să ghicesc, singura fată pe care farmecele tale nu au dat rezultate? îl întreb, uitându-mă sugestiv după ea cum se îndepărtează.

          — Încă, rânjeşte drăceşte.

          — Poţi să îmi răspunzi la o întrebare, sincer, fără să te eschivezi sau să te enervezi?

          Ochii lui Hex alunecă pe trupul meu pentru a doua oară cu aceeaşi intensitate, iar eu brusc mă simt ca şi cum aş fi goală în faţa lui. Mereu a avut această privire, ca şi cum să îţi citească sufletul este floare la ureche pentru el, dar pe măsură ce au trecut anii, parcă a devenit mai intensă.

          Doamna se întoarce cu băuturile, dar el nu îşi ia ochii de la mine, de pe mine, în timp ce eu încerc să mă uit la orice altceva în afară de el.

          — Ce facem aici, Hex? oftez, obosită de analiza lui minuţioasă, ca şi cum aş fi alergat la vreun maraton, dar cred că nici nu am reușit să respir cât m-a privit.

          — Eu beau o bere, iar pe tine te aşteaptă cel mai bun lichior cu ouă şi alcool din America chiar sub nasul tău.

          — Ştii la ce mă refer.

          Ia o gură din băutura sa, direct din sticlă. Nu i-a adus un pahar, deci probabil a mai venit aici de un milion de ori dacă primeşte ceea ce îşi doreşte, cum îşi doreşte, fără să mai fie nevoie să spună.

          — Te-am văzut sărind de la geam, înfăşurată în jurul unei funii de mătase, într-o rochie ca asta. Şi tot tu eşti aia cu întrebările?

          — Nu m-ai întrebat nimic până acum, zic defensiv.

          — De ce ai sărit de la geam, Bless?