Mireasa în geaca de blugi

❦ Capitolul 25 ❦

— Încetează să mai numeri, spune după câteva clipe. Și ce vrei să spui? întreabă, dar nu cred că este curios cu adevărat. Probabil s-a săturat să mă audă numărând și nu știe cum să mă oprească. Și să explice de ce este prieten cu acel tip. Pe care chiar nu îl judec. Dar... Hex pur și simplu nu lasă de înțeles că ar avea prieteni atât de diferiți de el.

— Păi ești cel mai popular din școală și el... Sora mea mi-a spus că popularii stau doar cu popularii, iar el nu face parte din categoria asta, așa că...

— Bless, zice blând, întrerupându-mi bâlbâiala.

— Da? întreb, pierdută în cuvinte și în cum să nu îmi mai dea de gol emoțiile.

— Încetează să vorbești.

Poate m-aș enerva. Poate i-aș reproșa ceva. Poate m-aș simți prost. Poate s-ar întâmpla toate în următoarele secunde, dar nu apuc să fac niciuna. În următorul moment este la câțiva centimetri de mine. I-am auzit pasul făcut spre mine, dar nu am apucat să îl bag în seamă.

Iar acum, dacă aș face jumătate de pas înainte, aș fi lipită de el, iar respirația lui ar ajunge mai bine pe chipul meu.

Dar nu îl fac. Fără să îmi dau seama, îl aștept pe el. Și face acea jumătate de pas. Ajunge lipit de mine. La fiecare respirație precipitată de-a mea, pieptul meu atinge pieptul său și mai mult. Nu pare să îl deranjeze. Și chiar dacă ar trebui, nici pe mine nu mă deranjează.

Este ironic, sexi, deștept din ce am auzit, nesimțit și schimbă fetele ca pe accesorii. Chiar nu ar trebui să vreau să fie atât de aproape de mine. Însă eu nu doar că nu îl vreau mai departe. Îl vreau și mai aproape decât este deja. O fi curiozitatea unei fete de șaisprezece ani, ideea că sora mea va fi pentru prima dată geloasă pe mine, sau simplul fapt că este vorba de Hex Lynch.

Și așa, lipit de mine, își atinge degetele de umărul meu. Și nu mai îndrăznesc să respir. Îi simt mâna ca o pană pe pielea mea. Peste câteva secunde, și-o coboară. O face atât de lent încât îmi vine să îl grăbesc. Dar nu fac asta. Nici nu mă mișc. Și chiar dacă am reînceput să respir, o fac atât de puțin încât nici nu îmi simt aerul în plămâni.

Palma lui ajunge într-un final la palma mea și își încolăcește degetele cu ale mele. Mâna cealaltă își încolăcește la rândul ei degetele cu ale mele. Mă ține de ambele mâini și, în final, face ultimul pas pe care îl mai putea face spre mine, lipindu-mă cu totul de el. Îi simt coastele cum se mișcă când respiră. Simt colierul de la gâtul său cum se pierde între piepturile noastre. Aerul cum îi iese din plămâni, exact în fața mea. Are respirație mentolată, combinată cu puțin alcool, tutun și parfum. Nu miroase a niciuna și totuși a toate împreună, amețindu-mă în cel mai plăcut mod. Nu îl văd, dar știu că are chipul aproape de al meu. Atât de aproape încât m-aș ridica pe vârfuri doar ca să văd dacă așa îl pot săruta.

Îmi duce mâinile la spate. Și le ține acolo. Și pe ale mele, dar și pe ale lui. Astfel mă lipește și mai tare de el. Nici nu credeam că asta e măcar posibil. Îi simt inele reci cum se ating de pielea degetelor mele, făcându-mă să tresar. Știu câte sunt. Sunt două. Ambele pe mâna dreaptă. Primul stă chiar pe degetul cel mare și este sub formă unui infinit. Al doilea este pe degetul mijlociu, având o împletitură sculptată pe el. Sunt aproape sigură că sunt de argint amândouă. I le-am privit în fiecare minut în care a stat în fața mea, pe canapea, lângă prietenul său.

— Sunt prieten cu Tristan de când mă știu. Nu am niciun motiv pentru care să încetez să mai fiu.

Îi ascult cuvintele cu atenție, bucurându-mă că îi aud vocea minunată. Joasă și răgușită. Ce mi-aș putea dori mai mult? Și îi sunt recunoscătoare pentru explicație.