Mireasa în geaca de blugi

❦ Capitolul 4 ❦

Îmi arunc doar pentru o clipă privirea spre plicul mare şi portocaliu care stă aşezat pe măsuţa de cafea. Ştiu deja ce se află acolo, fără ca măcar să îl deschid. Sunt pozele. Poze pe care nu le-am văzut niciodată.

          Mă aşez pe canapea şi mă privesc în reflexia din partea cealaltă a camerei. Oglinda nu mă minte. Şi nici eu nu îmi mai pot abţine lacrimile. Ochii îmi devin roşi, iar acestea cad pe obraji. Dar machiajul mi-a rămas intact. Iar asta este oarecum impresionant.

          Mai jos de chip, îmi văd jumătatea de piele de pe piept rămasă dezgolită de rochia de pe mine cu decolteul generos. Acum nu se vede, dar ea există, sub stratul gros de fond de ten aplicat de dimineaţă, Uneori şi uit că este acolo, atât de des o acopăr. Nu sunt obişnuită să o văd, dar astăzi ştiu că este acolo, chiar şi aşa, ascunsă. Astăzi mă arde la fel de tare ca în prima zi.

          Nu cred că este mai groasă de doi centimetri, dar este lungă. Este cât aproape două degete de lungă. Iar la început era atât de reliefată şi colorată încât nici măcar cel mai bun fond de ten nu reuşea să o acopere. Dar în timp s-a estompat, şi ea şi durerea. Şi a putut fi acoperită. Ar fi fost foarte folositor să găsesc o modalitate să acopăr şi durerea cu ceva, dar nimic nu a funcţionat, oricât aş fi încercat.

          Cu mintea deja în toate părţile, apuc plicul trimis de mama. Cred că vreau să mă torturez singură astăzi mai mult decât o face deja restul... familiei, ca să îi zic aşa.

          Prima poză este cu mine, întinsă. Şi arsura este atât de puternică încât nu înţeleg cum de nimeni nu a zis ceva legat de ea pe vremea aia. Poate se întâmplă asta din cauza celei noi de pe gât, habar nu am, dar doare mai tare decât m-aş fi aşteptat să privesc această poză. Aşa că o trântesc pe masă, cu fața în jos.

          Următoarea nu mai este cu mine. Este cu maşina, din profil. Nu mi-am dat seama atunci cât de avariată a fost, iar după nu am mai avut ocazia să o văd. Nici nu m-a mai interesat. Este prima dată când o privesc şi rămân oarecum fascinată. Din mormanul acela de fiare, din care nu se mai înţelege aproape nimic, am reuşit să ies pe propriile picioare. Îmi fixez privirea pe portiera pasagerului, care a fost atât de rezistentă încât mi-a salvat viaţa, permiţându-mi să ies.

          Mă încrunt, când văd centura de siguranţă atârnând afară din maşină. Pentru câteva secunde nici nu mai văd bine poza, iar pe măsură ce realizez ce ţin eu de fapt în mâini, văd tot mai puţin clar.

          Răstorn în câteva secunde plicul pe masă, iar toate imaginile cad pe ea cu zgomot. Le răsfoiesc aproape haotic, în căutarea uneia anume, despre care nici măcar nu ştiu dacă există. Dar, spre mirarea mea, o găsesc. Şi văd pe ea exact ceea ce speram să văd.

          Aud două bătăi scurte în uşă, apoi cum aceasta se deschide, dar nu o mai bag în seamă. Intră o altă femeie, cu nişte pantofi cu un toc incredibil de mare. Îi lasă jos, exact sub ochii mei. Dar nu mă uit la ei. Mă uit la poza din mâna mea. Şi înţeleg, în ciuda disperării pe care o am, că poza asta tocmai a devenit cel mai important lucru din viaţa mea.

          Femeia, una pe care nu am mai văzut-o până acum, se uită la mine insistent, probabil aşteptând o părere pentru pantofi. Aşa că strâng înapoi pozele în plic, punând-o cu grijă pe cea mai importantă prima. Îl las pe măsuţă exact cum îl lăsase şi Sierra. Am făcut probabil cea mai mare descoperire din viaţa mea şi nu ştiu ce să fac cu ea. Am nevoie de timp. Și partea proastă este că nu am timp.

          Mă ridic de pe canapea şi mă uit la pantofi, ca să spun ceva, iar femeia să mă lase singură, cum simt nevoia să fiu acum.

          Nu am o problemă cu tocurile, dar ceva îmi spune că o să am căzătura secolului spre altar dacă mă încalţ cu astea. Sunt albi. Şi strălucitori. Reflectă razele soarelui, care îmi face în ciudă de pe cer cu libertatea lui. Poate în altă zi mi-ar fi plăcut, dar astăzi, doar să îi văd este de ajuns ca să îmi simt lacrimile pe obraji. Însă reuşesc să le opresc de data asta şi să mă încurajez. Acum am o urmă de speranţă. Nu ştiu cum s-o folosesc, dar e acolo. Mă agăţ de ea. Asta pot face.