Mireasa în geaca de blugi

❦ Capitolul 1 ❦

De cum pun primul pas în camera aceasta, ştiu că o să îmi doresc să nu mai ies şi să rămân aici până la sfârşitul timpurilor. Mama îmi mai aruncă o privire înainte să o ia înaintea mea pe holul lung şi elegant.

          Rămân în prag, privind mobila impecabilă. O canapea în stil modern, albă, ocupă tot peretele din partea dreaptă. În faţa ei este o măsuţă de cafea, acoperită de mătase. Un covor pufos se află sub amândouă şi deja mă imaginez întinzându-mă pe el, ca să plâng într-un loc cu un efect dramatic mai mare decât canapeaua. Nu e ca şi cum plânsul meu a fost vreodată suficient de dramatic. Doar nu l-a băgat cineva în seamă.

          Mai fac un pas în cameră şi închid uşa în urma mea, cu un oftat, venit din adâncul fiinţei mele. Îmi las geanta jos, pe podea, chiar dacă ştiu că mamei nu îi convine. Mă îndrept spre peretele din stânga, cu ochii pe multitudinea de machiaje de pe măsuţa cochetă, aflată în faţa unei oglinzi gigantice. Sunt... zeci. Mă ia şi groaza când prin cap îmi trece gândul că o bună parte din ele vor ajunge pe fața mea.

          Uşa se deschide şi văd o siluetă prea bine cunoscută intrând în cameră. Mă întorc înapoi cu faţa spre machiaje, preferând brusc să mă uit la ele. Sierra însă nu prinde mesajul şi se aşază pe canapeaua impecabilă, picior peste picior, apoi îşi dă jos geanta de pe umăr şi o pune lângă ea. O văd în oglindă cum inspectează camera în care ne aflăm, cu un extaz mult mai credibil decât orice mi-ar ieşi mie.

          — Haide, zâmbeşte, e ziua nunţii tale.

          Îmi închid ochii şi număr până la cinci. Nu prea ajută, dar măcar mă calmez suficient cât să nu o dau afară. Mă rotesc pe călcâie şi o privesc. Caut ceva pe chipul ei, pentru a nu ştiu câta oară, ceva care să îmi dovedească faptul că într-adevăr este sora mea mai mare. Şi că are o urmă de compasiune pentru mine. Ştie la fel de bine ca mine cât de puţin îmi doresc să mă aflu aici şi să fac asta, dar nu îi pasă. Nu îi pasă nici măcar că este vina ei că fac asta acum. M-aş fi mulţumit şi cu înţelegere din partea ei, dar nu văd nici asta, nici vreo urmă de vinovăţie. Nu îmi este soră nici măcar pe un sfert pe cât i-am fost eu.

          Rânjetul ei, încadrat de şuviţele roşcate vopsite, parcă strigă „fraiero" la mine.

          — Mi-ar plăcea să ieşi, este tot ce îi spun.

          — Şi să ratez pregătirea ta pentru nuntă? Doar nu o să mă duc să mă uit la mire, nu?

          Înghit în sec, apoi o mai fac o dată, şi încă o dată, cu o tot mai mare greutate pe măsură ce realizez cât de aproape sunt de tipul ăla, oricine ar fi el, şi cât de real devine coşmarul care m-a bântuit în ultimele două săptămâni.

          — Mi-ar plăcea foarte mult să poţi rata şi nunta. Nu, de fapt, mi-ar plăcea să ratez eu nunta.

          Plescăie din buze, nemulţumită şi neobişnuită cu atitudinea mea bătăioasă, pe care am mai avut-o o singură dată în toată viaţa mea.

          Ştiu că ar vrea să îmi dea replica, însă este întreruptă de uşa care se deschide şi intră o fată necunoscută pe ea. Astfel valul de comentarii acide care ar fi urmat este oprit, iar eu îmi iau ochii de la ea.

          Fata se uită spre mine şi îmi zâmbeşte politicos.

          — Bless Storm?

          — Da.

          — Bine, eu vă las, zice pe un ton plictisit. Distracţie plăcută, surioară.

          Sierra se ridică de pe canapea cu un efort vizibil, ceea ce îmi face inima să tresară dureros în piept. Ceea ce îmi demonstrează că are dreptate. Chiar sunt o fraieră.

          — Oh, mama m-a rugat să îţi las asta, în caz de ceva.

          Scoate din geantă un dosar subţire, portocaliu, pe care îl lasă pe măsuţa acoperită de catifea. În timp ce ea iese din cameră, ochii îmi rămân blocaţi acolo. Bineînţeles că mama a făcut-o. De ce nu m-am aşteptat la asta? Hai, poate nu ştie ea totul, dar chiar şi aşa, e o mişcare josnică.

          Fata se apropie de mine şi îşi lasă geanta care îi atârna de umăr pe masa de machiaj, apoi întinde mâna spre mine.

          — Layla, încântată.

          Îi strâng mâna şi mimez un zâmbet, apoi mă aşez pe scaun şi o fac o rugăciune când o văd scoţând chestii de înfrumuseţare din geanta ei timp de aproape două minute. Biiiine, asta va fi o experienţă memorabilă.

           Mă aşez pe scaun imediat cum îmi face semn să o fac. Îmi zâmbeşte şi este plină de energie. Nu are cum să fie trecută de treizeci de ani, ceea ce o face foarte apropiată de vârsta mea. Oare dacă i-aş spune, ar înţelege? Poate dacă nu ar trebui să mă mai prefac atâta ca sunt fericită, mi-ar fi mai uşor.

          Renunţ rapid la gândurile mele. Să spun din nou tot ceea ce s-a întâmplat înseamnă să trec din nou prin tot ceea ce s-a întâmplat, iar asta pur şi simplu nu este o opţiune. Mai ales în ziua nunţii mele.

          Îi văd zâmbetul cel perfect apărându-i pe chip pe măsură ce îmi ondulează părul, după ce mi-a terminat machiajul. Aş vrea să am şi eu un zâmbet la fel de frumos ca ea în acest moment. Aş putea convinge pe toată lumea de cât de fericită cică sunt.

          Mi se pare ciudat că acest zâmbet devine atât de brusc o grimasă speriată. Şi nu doar zâmbetul îi dispare, ci şi ochii i se schimbă, de la liniştiţi la panicaţi. Probabil totul se petrece în câteva clipe, dar pentru mine se simt ca minute întregi. La finalul acestor minute ştiu de ce i s-a schimbat expresia atât de radical. O senzaţie rece, apoi înţepătoare, iar în final de-a dreptul dureroasă îşi face loc în conştientul meu. Şi îmi dau seama, incredibil de greu, că mi-a atins pielea cefei cu ondulatorul şi m-a ars. Când mă ridic de pe scaun din cauza durerii care nu mă mai lasă să stau jos, ea deja îşi roade unghiile, speriată în adevăratul sens al cuvântului. A pălit, iar cearcănele de sub ochi îi sunt, brusc, evidente. Arată ca reflexia mea din oglindă de dimineaţă, de dinainte ca mama să îmi spună să mă dau cu ceva pe faţă ca să nu mai arăt atât de înfricoşător.

          — Îmi cer mii de scuze! exclamă, cu vocea la fel de speriată pe cât am anticipat că va fi.

          Eu îmi ţin cu o mână părul ridicat, ca să nu se atingă de pielea rănită, iar cealaltă mână o flutur pe deasupra, încercând să scap de durerea ascuţită. Şi chiar şi aşa nu sunt nici pe departe la fel de conştientă că şi ea de ceea ce s-a întâmplat. Mi-a ars pielea în ziua nunţii. Atâta tot. Ea parcă şi-a distrus întreaga carieră. Sigur e mâna mamei la mijloc. A speriat-o pe bune.

          — Credeţi că putem continua? murmură Layla, care stă la câţiva paşi de mine.

          Oftez şi mă pun înapoi pe scaun. Iar de data asta nu mă mai uit la zâmbetul ei, ci la plicul de pe măsuţă.