Mireasa în geaca de blugi

❦ Capitolul 44 ❦

          Primul lucru pe care îl aud când mă trezesc este un zgomot surd, dar constant şi sobru. Nici nu trebuie să deschid ochii ca să îmi dau seama că este piciorul mamei, care se loveşte de podea, din cauza nervilor săi.

            Inspir şi îmi deschid ochii, iar în câteva clipe sunt orbită de neonul alb şi puternic de spiral, care atârna exact deasupra capului meu. Simt un bandaj cum îmi strânge pieptul. Mirosul de dezinfectant îmi inundă imediat nările şi pentru o secundă, doar pentru o secundă, am senzaţia că sunt pe scaunul din salonul de tatuaje, iar când o să îmi întorc capul o să dau de Violet, nu de tata.

            Normal, fantezia dispare repede, lăsând loc realităţii.

            Îmi zâmbeşte liniştit, cum o făcea când eram mică şi mă săruta pe frunte înainte de culcare. Îmi strânge mai bine mâna în a sa. Îi zâmbesc înapoi, spunându-i pe tăcute că sunt bine.

            — Cum ai putut să faci ceva atât de necugetat, Bless?

            Vocea indignată a mamei răsună în tot salonul şi aproape tresar. Mă încordez, iar asta face ca o durere infernală să mă lovească exact în moalele capului. Sunt la un pas să scâncesc, dar nu o fac. Însă îi strâng mai bine tatei mâna.

            Mama este sprijinită de peretele din faţa mea, într-o ţinută impecabilă, ca şi cum a avut la dispoziţie o dimineaţă întreagă să se aranjeze. Îmi întorc privirea spre tata şi îl văd îmbrăcat într-un trening simplu şi ciufulit, cu cearcănele atârnându-i grele de ochi.

            Nici nu este nevoie să îmi spună cineva care dintre ei a ajuns primul la spital.

            O ascult tăcută pe mama în timp ce îmi înşiră toate motivele pentru care să mă urc la volan şi să conduc cu viteză este o decizie proastă. Ştie şi ea că sunt deja conştientă de lucrurile astea. Acum nu face altceva decât să mă ia peste picior, ceea ce este mai mult decât evident datorită tuturor replicilor sarcastice pe care mi le aruncă fără absolut niciun strop de vinovăţie.

            Şi tata o ascultă, dar mă mai mângâie din când în când pe creştet, ca pe un copil mic.

            — Ai idee în ce situaţie ruşinoasă ne aflăm acum din cauza iresponsabilităţii tale? Vezi, Richard? Ţi-am zis că nu aveau ce să caute la acea petrecere.

            Tata aprobă din cap, dar ştiu că o face ca mama să tacă.

            Uneori mă întreb de ce tata încă mai stă cu mama. Hai, eu nu prea am de ales, dar el? Ar putea pleca fără să se uite în urmă. Este clar că nu o mai iubeşte, uneori nici nu cred că o mai suportă. Orice urmă de respect este şi ea de mult dispărută. Aşa că, de ce?

            — În fine, mă duc să văd ce face Sierra. Te aştept şi pe tine.

            Se uită la tata, iar mie nu îmi aruncă nicio privire. Nu ar trebui, dar mă doare asta.

            — Cum te simţi, puişor? mă întreabă tata cu glas scăzut, imediat cum uşa se închide în urma mamei.

            — Sunt bine, oftez. Voi fi şi mai bine.

            Durerea de cap va dispărea. Presiunea din corp de-asemenea. Poate şi inima va înceta să mă mai doară. Voi fi bine. La un moment dat. Voi aştepta să fiu bine.

            Îl strâng mai tare pe tata de mână şi îi spun ceea ce mă apasă.

            — Tati, nu eu am condus maşina.

            Se încruntă, nedumerit.

            — Sierra a condus-o. Am ieşit ca să mă duc la ea şi când am văzut-o pe jos... fără viaţă... m-am speriat. Ştii că ar fi intrat la închisoare dacă ar fi prins-o din nou că a consumat droguri. Mai ales că a şi condus. A provocat şi un accident. Nu puteam să...

            — Bless, mă întrerupe tata, cu vocea la fel de slabă ca a mea. Te cred.

            Aproape expir uşurată.

            — Dar mi-aş fi dorit să nu faci asta.

            — De ce nu?

            — Uite, de păţit ceva, nu o să păţeşti. Dar nu trebuie să te sacrifici pentru sora ta. Este mare. Trebuie să îşi asume responsabilitatea pentru anumite lucruri.

            Înghit în sec.

            — Nu mai pot da înapoi acum. Ţi-am spus asta ca să nu fi dezamăgit de mine, crezând că am făcut aşa ceva.

            — Mi-aş fi dorit să nu o faci, îmi repetă cuvintele de mai devreme, cu aceeaşi intensitate.

            — Dar am făcut-o.

            Mă priveşte obosit. Învins. Dar tace şi doar mă sărută pe frunte, transmițându-mi că îmi va fi alături.

            — Să nu îi spui mamei. Nu îşi va ţine gura, iar mie nu îmi pasă de ce crede ea despre mine. Nu are de ce să îmi pese.

            Îşi închide ochii ca şi cum ar încerca să îşi abţină lacrimile. Are ochii roşi şi obosiţi. Poate chiar este la un pas să plângă, dar se abţine cu toată puterea. Aprobă din cap şi îmi duce mâna la buzele lui, apoi mi-o sărută apăsat, ca și cum și-ar pune amărăciunea în acest sărut.

            — Să nu mai faci aşa ceva vreodată, Bless. Până şi faptele bune au urmări. Iar greşelile mereu ajung să fie pedepsite.

            Aprob din cap, aproape nepăsătoare la cuvintele lui, fără să ştiu în acel moment cât de mare dreptate a avut.