Mireasa în geaca de blugi

❦ Capitolul 38 ❦

Am ochii închişi şi capul pe spatele său, ca de fiecare dată când merg cu el cu motocicleta. Sau doar cu motocicleta în general. Aşa că atunci când opreşte, primul gând este că am ajuns acasă. Chiar dacă e prea devreme pentru asta.

Îmi deschid ochii în acelaşi timp în care Hex dă drumul ghidonului şi îşi îndreaptă spatele. Mă îndepărtez şi eu de el puţin şi îl văd cum îşi scoate furios casca de pe cap şi o aruncă pe jos, iar aceasta se izbeşte de asfalt cu o bufnitură urâtă.

Tresar din cauza zgomotului şi îi dau drumul din strânsoare, iar el în doar câteva momente este deja lângă motocicletă, analizând-o.

Oricât de fascinant ar fi Hex care se învârte în jurul lucrului la care ține mai mult ca la orice pe lume, îmi iau privirea de la el. Din cauza a ceea ce este în jurul nostru.

Nimic. Pustietate. Îmi rotesc ochii în jurul meu şi tot ceea ce văd este pustietate.

Suntem în mijlocului unui câmp. Unul din foarte puținele din zonă cu iarbă. Sunt mii de tufişuri în jurul nostru şi niciun copac cât vezi cu ochii. Tufişurile sunt mici, iar iarba nu este atât de deasă. Singurul drum este cel pe care ne aflăm noi şi cred că nu a mai fost asfaltat de zeci de ani.

Este o oră târzie în noapte şi nu am mai auzit o maşină prin apropierea noastră de ore bune. Mă simt ca într-un colţ uitat de lume.

Apoi, îmi ridic ochii spre cer. Şi gura mi se cască de uimire în faţa a ceea ce văd. Stele. Mii. Milioane. Poate miliarde de stele. Toate înghesuite pe pânza neagră, atârnând deasupra noastră, luminând peisajul.

Mă cuprinde tristeţea când realizez că dacă nu ne-am fi oprit, nu aş fi văzut asta niciodată. Aş fi trecut prin el fără să observ acest tablou care îmi taie respiraţia. Pentru câteva momente îmi trece prin cap că sunt într-un film vechi, iar asta mă face să zâmbesc.

Apoi vocea lui Hex răsună şi strică liniştea asta atât de perfectă, scoţându-mă din gândurile mele:

— Motorul pare în regulă, afirmă. Doar că nu mai avem benzină.

Îl privesc, rămasă fără cuvinte.

— Deci suntem blocaţi aici?

— Îl sun pe Travis să ne ia şi să ne ducă acasă. Doar că suntem la trei ore de Las Vegas, deci o să dureze ceva.

— Cât mai e până acasă? îl întreb, total neinteresată de faptul că ar trebui să mă deranjeze că o să stau aici pentru trei ore.

Hex îşi ridică o sprânceană, parând total uimit de calmă sunt.

— Cam o oră şi jumătate. Sau două.

Aprob lent din cap şi mă dau jos de pe motocicletă, iar paşii mă duc spre câmp. Mă îndepărtez de şosea şi merg cu capul în sus, privind stelele.

Dacă nu o să cad acum, nu o să mai cad niciodată.

Mă opresc din mers într-un final. Şi rămân cu ochii pe cer.

Mă întreb cum se vede lumea de acolo, de sus. Dacă problemele noastre par neînsemnate pentru cei care ne privesc de sus.

Nici măcar nu mai ştiu ce simt. Sunt bucuroasă. Trăiesc un basm, la urma urmei, cu prinţul din visurile mele de adolescență. Sunt cu Hex.

Dar sunt atâtea lucruri care umbresc asta. Sierra, care m-a minţit. Mama, care m-a minţit. Tata, care poate dacă ar fi fost aici nu s-ar fi întâmplat nimic din toate astea.

Zâmbesc. Îmi fixez privirea pe o stea. Şi îmi imaginez că ea este tata. Că mă priveşte acum şi zâmbeşte. Că mă încurajează să merg până la capăt cu asta, pentru că fac ceea ce trebuie. Poate îmi va fi mai uşor să continui, imaginându-mi ca el mă încurajează. Mereu a făcut-o.

Mai puţin în dimineaţa aceea oribilă, când m-am trezit cu părinţii mei în salon, după ce am leşinat lângă Sierra în noaptea accidentului. A făcut tot ce a putut ca să mă convingă să nu merg până la capăt cu planul meu. Nu ştiu dacă ar fi putut să o vadă pe Sierra după gratii. Nu ştiu nici măcar dacă asta ar fi urmat dacă aş fi spus adevărul.

Am început să îmi regret decizia abia atunci când Sierra a călcat din nou strâmb, a ridicat-o poliţia, ea a dat vina pe tata pentru faptul că este pe un drum greşit, iar inima tatei a cedat.

Atunci am început să mă întreb dacă Sierra a meritat ca eu să mă sacrific pentru ea. Asta se întâmpla cu câteva luni înainte să termin liceul. După ce am absolvit, am plecat de acasă, aşa că nu mi-a mai păsat dacă am făcut ceea ce trebuia atât de tare. Oricum Sierra nu plecase nicăieri, ci rămăsese în casă cu mine şi mama, deşi trebuia să plece la facultate. Nu a făcut-o. Eu am făcut-o.

Iar acum două săptămâni m-am lămurit definitiv: orice deget am ridicat ca să o ajut, a fost degeaba. Minciunile ei dezvăluite de Hex nici măcar nu m-au mai afectat. Nu mai aveau ce iubire sau urmă de speranţă pentru ea să mai şteargă. Se ocupase ea deja de tot.

Asta s-a întâmplat şi cu mama în urmă cu câteva ore. Am tot sperat că există un os de mamă în ea, unul care să fie... pentru mine, cred. Am sperat până în ultimul moment. Dar când am aflat că m-a ameninţat cu ceva inexistent... încă nu înţeleg cum asta m-a durut mai tare decât simplul fapt că m-a pus să mă căsătoresc cu un străin. Poate a fost gândul că mama m-a minţit încă o dată. Am trecut cu ea prin ceea ce am trecut cu Sierra. Atunci mi s-a frânt inima. Acum... parcă nu mai e ce să se frângă. Poate mă şi aşteptam la asta din partea ei, să-mi distrugă speranţele la un moment dat.

Sau pur şi simplu m-am obişnuit. Poate de-asta sunt atât de bine acum și nu îmi mai vărs sufletul sub forma lacrimilor.

Mai fac un pas, ca să ajung exact sub steaua tatei. Însă nu ştiu pe ce calc şi îmi pierd echilibrul, iar corpul meu se pregăteşte să simtă cât de puternică şi nedreaptă este gravitaţia.

Dar asta nu se întâmpla. Mai am câţiva centimetri până la impact, dar acesta refuză să vină. Sunt smucită probabil în ultima secundă de două braţe care se înfăşoară în jurul taliei mele.

— Chiar trebuie să încetezi să mai faci asta, îmi spune Hex, cu partea din faţă a trupului lipită de partea mea stângă a trupului, cu braţele în jurul meu şi cu chipul fascinant de aproape de al meu.