Mireasa în geaca de blugi

❦ Capitolul 22 ❦

           Blonda se uită curioasă la noi. Nu, nu curioasă. Şocată.

          — Ăă... la subsol...

          — Ştiu unde e, o întrerupe Hex, lăsându-mă şi pe mine fără cuvinte. Eu voiam să vă întreb dacă este liber.

          Clipesc des.

          — Nu ar trebui să ne programăm?

          — Nimeni nu se programează la nunţi în Vegas, pufneşte Hex. De-asta e Vegas. Nu găseşti liber, mergi altundeva. Jumătate din hotelurile de-aici oficiază nunţi.

          Nu se uită la mine când vorbeşte, dar e clar că mie mi se adresează. Îmi muşc buzele şi apoi oftez. Nici nu vreau să ştiu de ce Hex este atât de în temă cu căsătoriile din Vegas.

          Recepţionera tastează grăbită nişte chestii la calculator şi ni se adresează după câteva momente:

          — Nu, nu e nimeni. Dar...

          Face câţiva paşi în spate, până ajunge în faţa unui dulap. Îl deschide şi văd mape de plastic pentru dosare frumos organizate pe toate rafturile. Umblă prin ele cu precizie, ca şi cum ştie exact ce caută. Scoate un dosar şi îl răsfoieşte, apoi ne întinde două formulare identice, alături de două pixuri. Eu iau unul, iar Hex îl ia pe celălalt şi pixurile.

          — Acestea sunt pentru licenţă. Le completaţi şi mi le daţi, iar eu le trimit jos. Durează cam o oră până licenţa devine valabilă.

          Hex studiază foaia din mâinile sale şi în sfârşit pot începe să renunţ să mă mai gândesc că s-a mai căsătorit o dată în Vegas.

          — Mulţumim, îi spun zâmbind şi îl trag pe Hex după mine, spre una dintre canapelele din holul gigantic de primire al hotelului.

          Hex începe să îşi completeze foaia fără să stea pe gânduri. Spre deosebire de mine.

          Îmi las privirea în jos, spre întrebările la care trebuie să răspund, şi îi văd inelul cum îmi stă aşezat pe deget. Cine ar fi crezut că o să mi se potrivească? Bine, e adevărat că îl purta pe degetul mic. Şi că are degete destul de subţiri. Dar chiar şi aşa... pare... e atât de comod. Nici nu îl simt. Parcă stă firesc acolo. Parcă nu ar trebui să stea vreun alt inel acolo. E ridicol să mă gândesc la asta, dar simplul fapt că inelul lui, cu care m-a cerut în căsătorie − chiar dacă nu a fost real – mi se potriveşte atât de bine pe deget, face povestea mai frumoasă. Mai uşor de acceptat. E doar un detaliu, dar e unul atât de important în orice altă căsătorie, încât faptul că acum e perfect, face situaţia oarecum perfectă, chiar dacă nu e. E o iluzie periculoasă, dar plăcută.

          Aș vrea să fiu mai sigură pe mine. Să știu ce să fac în momentul ăsta. Însă probabil nimeni nu ar şti ce să facă în locul meu. Sunt conștientă că dacă i-aș cere să mă ducă acasă, ar face-o.

          Dacă stau să analizez situația la rece, nu am nimic de pierdut. Mă căsătoresc cu Hex. Cu Hex Lynch. Practic, îmi trăiesc toate basmele imaginate de mine în liceu. Și ce dacă nu este așa cum mi-am imaginat? Și ce dacă nu ne iubim? Mă căsătoresc ca să scap de mirele ales de mama mea, câştigând timp. Mă căsătoresc ca să mă eliberez, nu ca să îmi trăiesc viața alături de marea mea iubire. Mai am destul timp la dispoziţie să o găsesc. E doar o măsură disperată într-o situaţie disperată.

          Deşi, când îmi arunc privirea spre Hex, ştiu că nu va fi deloc uşor pentru mine să divorţez, oricâte minciuni mi-aş spune acum.

          În ciuda acestor lucruri, apuc cu fermitate pixul și încep să completez formularul cu datele mele personale. Când mă uit din nou la el, îl văd recitind ceea ce a scris, cu pixul aşezat pe măsuţa de sticlă din faţa noastră.

          Se pare că cineva e nerăbdător.

          Începe să îşi butoneze telefonul până când vede că am terminat și eu de scris. Îmi ia formularul și alături de al său i le dă recepţionerei, iar ea le bagă în ceea ce cred că este un scanner şi îşi reia locul în faţa calculatorului, nu înainte să îi facă cu ochiul lui Hex.

          Bine, ea nu ştie că asta nu e nunta reală. Aşa că mă uit urât la ea când îşi întoarce capul spre mine. Iar asta o face să privească în jos pentru câteva secunde.

          Grozav, acum mă port ca o nevastă geloasă. Şi nu sunt nici nevastă, nici geloasă.

          Căsătoria chiar te schimbă, fie ea şi falsă.

          Hex revine lângă mine. Mă emoționez. Așa că încep să mă joc cu inelul pe care mi l-a dat, atrăgându-i astfel atenția.

          — De unde ai un inel atât de delicat?

          Știu că acele inele nu au nicio însemnătate pentru el. Plus că ăsta e atât de diferit de celelalte pe care le poartă. De asta nu ştiu ce să spun. E prea delicat ca să fie al lui. Dar totuşi este al lui.

          — E un inel de castitate.

          Degetele mele încetează să mai rotească inelul în stânga și în dreapta, iar privirea mi se mută instant pe chipul său amuzat de șocul meu.

          — Nu te cred.

          — Dacă ți l-ai da jos, ai vedea că în interior scrie „Dragostea așteaptă". Vorbesc serios.

          Chiar dacă chipul îi este oarecum serios, din tonul folosit îmi dau seama că mai are puțin și izbucnește în râs.

          Iar eu... nici nu știu ce să mai zic. Nu îmi scot inelul ca să îl verific. Îl cred. Chiar îl cred. Dar nu înțeleg absolut nimic din asta.

          — M-ai cerut în căsătorie cu un inel de castitate?

          Își dă ochii peste cap.

          — M-ai luat pe nepregătite. Data viitoare o să folosesc swarovski.