Mireasa în geaca de blugi

❦ Capitolul 17 ❦

Când mă trezesc îmi ia câteva momente să mă dezmeticesc şi să înţeleg exact ce se întâmplă. Şi în ce situaţie de rahat încă sunt.

          Ceasul de pe noptieră îmi arată că este trecut de şapte seara când îl privesc. Mă încrunt şi îl iau în mână, nedumerită. Am dormit...

          Nu apuc să fac un calcul. Îmi întorc privirea spre geam, unde soarele străluceşte cu putere. Ceea ce înseamnă că ceasul este stricat. Expir uşurată şi mă ridic în fund, în mijlocul patului.

          Pentru camera unui han care stă să se prăbuşească, este un pat foarte comod. Mă întreb dacă toate sunt aşa, sau doar patul din cameră specială a lui Hex.

          Camera lui Hex. Patul lui Hex. Se pare că în final am ajuns în patul lui Hex.

          Îmi scutur capul, amuzată de gândurile care îmi trec prin cap şi mă dau jos din el. Mă îndrept spre uşa care duce la baie şi intru în micuţa încăpere. Hex avea dreptate, nu este periuţă de dinţi aici, dar este pastă şi prosoape. Îmi apropii nasul de unul dintre ele şi simt acelaşi miros de detergent pe care îl simt şi când îmi miros hainele de pe mine Prosoapele sunt gri, ceea ce mă face să cred că sunt tot ale lui Hex.

          Wow, se pare că existenţa lui a ajuns să o înconjoare pe a mea prin orice modalitate posibilă.

          Îmi fac programul de dimineaţă şi mă spăl cu degetul pe dinţi, gândindu-mă doar la cuvintele lui Hex: te descurci tu.        

          Da, se pare că mă descurc eu.

          Renunţ cu regret la hainele lui Hex şi mă îmbrac înapoi cu tricoul alb şi salopeta de blug a Gretei. Îmi iau geanta de pe pat, chiar dacă pentru câteva momente ciudate aş fi preferat să o las aici, sau să o arunc în vreun lac. Doar ca să scap de ea. Am ajuns să o urăsc. Este o legătură cu realitatea atât de... puternică.

          Rotesc cheia în broască, apoi o scot şi o bag în buzunar. Cu regret, îmi iau rămas bun de la camera lui Hex, care în afară de câteva lucruri personale, este goală. Arată ca o cameră obişnuită de hotel... de hotel dărăpănat. Se pare că oricât de mult timp a petrecut aici, şi pare că a petrecut ceva după câte haine sunt în dulap, nu şi-a lăsat amprenta prea mult în ea. Ceea ce e oarecum trist. Măcar un poster dacă aş fi găsit. Vreo urmă ca Hex a stat aici, nu un băiat oarecare cu haine negre şi prosoape gri.

          Cobor la restaurant şi îi găsesc pe Hex şi Greta râzând la bar. Locul este, surprinzător, destul de plin, chiar şi la ora asta. Nu ştiu cât este ora exact, dar e dimineaţă. Credeam că va fi pustiu. Greta este prima care mă observa şi îmi face semn să mă aşez, bătând pe placa de lemn imediat lângă mâna lui Hex. Asta îl face şi pe el să mă observe. Mă priveşte şi îmi zâmbeşte, apoi se întoarce din nou cu spatele.

          — Bună dimineaţa, spun când ajung în dreptul lor, pe un ton voios.

          Mă simt destul de bine în dimineaţa asta. Ceea ce este o surpriză.

          — Neaţa, scumpo. I-am făcut omletă lui, vrei şi tu?

          Aprob din cap şi o privesc cum se îndepărtează, tristă că i-am întrerupt. Dar Hex nu mă lasă să mă simt vinovată:

          — Cum ai dormit?

          — Ca un bebeluş, îi spun zâmbind.

          Apoi cădem într-o tăcere puţin enervantă, pe care cred că ar trebui să o umplu, doar că nu ştiu cu ce.

          În final, se decide să o facă el:

          — La ce te gândeşti?

          Întrebarea lui mă ia prin surprindere.

          — Mă gândeam la ziua de ieri, răspund repede, ca să nu îi spun că mă gândeam la patul lui.

          Ar trebui să mă şi gândesc la ziua de ieri, la urma urmei. Că Hex nu m-a luat de-acasă, m-a luat de la nunta mea. De la care am fugit.

          — Ţi-a plăcut să escaladezi geamul?

          Tonul lui este ironic, dar este o urmă de curiozitate adevărată în el. Nu cred că el chiar vrea să ştie dacă în sinea mea sunt vreo cascadoare în devenire, dar îi răspund totuşi:

          — Părea mai uşor în filme.

          Pufneşte uşor, iar un zâmbet zeflemitor îi rămâne pe chip.

          — Chiar părea că habar nu ai ce faci. Norocul tău că am fost acolo.

          Îmi dau ochii peste cap, mai mult amuzată decât supărată.

          — Într-adevăr, mi-aş fi rupt gâtul dacă nu erai tu acolo. Că doar mi-am dat drumul în gol de la etajul douăzeci.

          Sarcasmul din vocea mea este mai mult decât evident.

          — Totuşi, ce a fost în capul tău?

          Se întoarce cu tot corpul spre mine pe scaunul înalt de la bar şi cred că este pentru prima dată pe ziua de azi când este în totalitate atent la mine. Îa o gură de omletă, dar toată atenţia lui este pe mine. Iar eu, care oricum nu aveam nimic în cap, rămân fără cuvinte. Întrebarea lui nu are niciun răspuns. Pentru că nici acum nu ştiu ce am avut în cap şi ce voiam să fac. Am avut doar un... impuls. M-am agăţat de el şi am fugit spre libertatea mea. Credeam că o să fiu liberă, dar nu mă simt aşa. Mă simt apăsată de vinovăţie. Am vrut să îmi duc sora la închisoare şi chiar dacă o merită, tot nu pot să cred că eu chiar cu acest gând am plecat de acolo. Şi, în acelaşi timp, am cam condamnat afacerea tatei, pe care el o adora din tot sufletul, la faliment. Nici nu ştiu dacă am fost egoistă. Poate am avut dreptul să iau decizia asta pentru mine, dar nu aşa.

          — Că nu voiam să mă căsătoresc. Atât am avut în cap. Ştii, e vorba aia, că te arunci pe geam dacă... ceva, după caz. Mi-am zis-o cu câteva minute înainte. Nu credeam că eu chiar o să plec pe geam, dar se pare că mi-am subestimat disperarea. Asta şi...

          Mă opresc brusc din vorbit. Chiar am de gând să îi spun cel mai mare secret din viaţa mea lui?