Mireasa în geaca de blugi

❦ Capitolul 48 ❦

Sunt trezită de o frână bruscă. Deschid ochii şi primul lucru de care sunt conştientă este mârâitul lui Hex, care mă ţine în braţe.

— Mai încet idiotule, o trezeşti, şopteşte supărat, înfăşurându-şi mai bine braţul în jurul meu.

— 'Neaţa, spun eu, înainte ca Tristan să apuce să îi răspundă, asta dacă avea de gând să o facă.

Îmi ridic capul din poala lui Hex, unde se pare că a ajuns. Arunc o privire spre geam şi recunosc aleea casei mele. Luminile de la parter sunt aprinse. Mă întorc apoi spre bordul maşinii, spre ceas, şi tresar, trezindu-mă de-a binelea, când văd cât este ora.

Inima îmi bate şi mai tare când îmi dau seama ce urmează de fapt să se întâmple. Voi intra în casă şi voi da de mama. De Sierra. Şi nu voi avea de ales. Va trebui să le înfrunt.

— Cred e momentul să înfrunt balaurul, murmur, dând glas gândurilor mele şi străbat bancheta din spate până la portiera pe care o deschid cu greutate. Mulţumesc, Tristan, îi spun când ies din maşină.

Îl văd cum îmi face cu mâna şi mă încurajează cu un zâmbet sigur pe sine, pe care aş vrea să i-l pot oferi şi eu înapoi, dar nu pot. Între timp şi portiera lui Hex se deschide şi iese din maşină, apoi îşi întinde braţele în sus ca să îşi dezmorţească trupul.

— Vii cu mine? îl întreb, pe măsură ce ocolesc maşina şi mă apropii de el.

Hex bate de două ori în geamul maşinii, iar Tristan pleacă. Pot să jur că au discutat momentul ăsta cât am dormit eu.

— Nu pot să fac asta, Bless. Aş vrea, dar nu pot.

Înghite în sec. Sunt foarte rare momentele în care Hex înghite în sec şi am învăţat deja că acelea sunt cele dificile.

— De ce? întreb, iar dezamăgirea mi se simte în voce.

Îmi ia mâinile în ale sale şi îmi atinge inelul cu degetul său mare, jucându-se pentru puţin timp cu el. Apoi îmi mângâie „H"-ul de pe inelar, de sub inelul dăruit de el. Nu ştiu dacă aşa vrea el să mă liniştească, dar nu face altceva decât să mă streseze mai rău.

— Ah, îmi pare atât de rău Bless, dă drumul brusc cuvintelor, cu un oftat disperat.

În acelaşi timp în care mi-a dat drumul la mâini, a făcut câţiva paşi în spate, până a ajuns pe mijlocul micuţei străzi din faţa casei mele. Dacă ar fi spus alte cuvinte, în alt moment, dar cu aceeaşi intonaţie, ar fi fost mai mult ca sigur nişte înjurături.

— Îţi jur că nu aşa voiam să se termine totul.

Îi văd chipul, dar întunericul mă împiedică să îl văd să înţeleg cum se simte de fapt. Şi cu toate astea, îi simt neliniştea.

— Despre ce vorbeşti? îl întreb, făcând un singur pas spre el. Când să îl fac pe al doilea, revine el lângă mine.

— La nunta de la care ai fugit... cu mine trebuia să te căsătoreşti.

Toate replicile pe care voiam să i le spun... toate care începeau cu „totul va fi bine" se transformă în cuţite spre inima mea. O străpung dintr-o mie de direcţii în doar câteva secunde.

Realizez incredibil de repede că nimic nu va fi bine.

Nu găsesc nimic ce aş putea să îi spun. Primul instinct este să încep să râd. Al doilea să mă agăţ de el şi să îi spun să nu mai spună asta vreodată. Dar nu apuc să fac nici una, nici alta. Corpul îmi este parcă anesteziat, luptându-se să facă față veștii pe care abia o procesează.

— Adică şi tu m-ai minţit, la fel ca oricare altă nenorocită de persoană pentru care m-am sacrificat până acum?

Voiam să îi strig cuvintele în faţă, dar nici pentru asta nu îmi găsesc puterea. Nu sunt furioasă.

Sunt distrusă. Şi asta e mai rău. Asta ar trebui să mă înfurie, dar nu face decât să mă distrugă mai tare.

— Îmi pare atât de rău.

O spune de parcă mă imploră să îl cred. Însă nu o fac. Îi aud cuvintele, i le înţeleg, dar nu i le cred.

Îl mai privesc o dată înainte să îl ocolesc ca să merg spre casa mea, cu luminile aprinse la parter, unde credeam că o să se ducă adevărata luptă. Nu mi-a trecut că va fi cu câteva minute înainte, tocmai cu Hex.

Când trec pe lângă el mă prinde de cot şi mă întoarce, cât să stăm față în față. Cred că se pregăteşte să îmi spună ceva, însă nu mai apucă, din cauza palmei mele care se loveşte de obrazul său drept cu toată puterea mea. Îi întorc capul într-o parte, dar cu toate astea nu îmi dă drumul la braţ. Nici nu mă simt mai satisfăcută că i-am provocat puţină durere, aşa cum am sperat că se va întâmpla. Nu mă simt nici pe departe răzbunată.