Aproape de tine

Capitolul 8

     Jack putea zice ce voia, dar procesarea necesita multă bătaie de cap. Cum puteam să renunț la jurământ după atâta timp? Mai aveam câteva luni. Două mai exact. Două luni de reguli țicnite și izolare față de restul lumii.
    
     Deodată camera părea extrem de mică și simțeam cum tavanul începe să coboare, amenințând să mă strivească. Gândurile îmi umblau aiurea prin cap, neavând nicio coerență. Vedeam din nou prima zi în care am ajuns aici. Reîntâlnirea cu Mark, dar și apariția lui Will. Băiatul arogant, plin de el și incredibil de frumos. Nu cred că văzusem până atunci o asemenea duritate fascinantă în trăsăturile unei persoane.
   
     Nu avea nevoie de nimic în afară de propria prezență pentru a ieși în evidentă. Încercam să mă opresc, să încetez, dar rezultate zero. Pentru a-mi distrage atenția am luat laptop-ul și am deschis fișierul care trebuia să fie plin cu notițe și tot felul de detalii despre noua carte, dar pe pagină nu apărea scrisă nici o literă în afară de “Capitolul 1”. Am stat și am așteptat ca inspirația sa mă lovească, dar fără rezultat.
 
     Mă gândeam cum ar fi arătat viața mea dacă nu aș fi fost legată de acea promisiune neînțeleasă de mulți. Nimeni nu știa că o fac pentru a fi liberă după optsprezece ani. Mulți o credeau o prostie, dar pentru mine însemna viață.

     O bătaie în ușă a întrerupt avalanșa de gânduri care urma să mă i-a. Am închis laptop-ul cu o singură mișcare și coborât din pat în picioarele goale, deschizând ușa în spatele căreia se afla Mark. Șuvițe din bretonul blond îi cădeau pe față, acoperindu-i o parte din ea.

    -Hey! Te-am trezit?
 
  -Nu, stai liniștit! Intră, am zis dându-mă la o parte din ușa.

     Îmi trecusem mâna prin păr și dându-mi seama ce voia să zică când m-a întrebat dacă m-a trezit. Puteam pune pariu că arătăm mai ciufulită decât o mătură.
 
  -Stai jos, i-am zis făcându-i semn spre cealaltă jumătate a patului.
 
   M-am întins trântindu-mă pe partea mea, cufundându-mi fața în perna care îmi oferise atâta protecție în ultimele câteva ore. Perna pe care stătuse musafirul meu nepoftit de dimineață. Încă avea mirosul lui impregnat în țesătură fină a materialului.
   
     Mirosea slab a colonie și a el. A Will. Gândurile mi-o luaseră iar razna așa că am aruncat perna în cealaltă parte a camerei, mârâind frustrată.
 
  -Nu-mi poți spune și mie care e treaba? Că, sincer, nu mai pricep nimic.
 
    -Poveste lungă.
 
     Pe față i-a apărut o grismă de dezaprobare și a continuat să mă atace. - De ce mă ignori?

    -Nu te ignor! Ce te-a apucat?

    -Eu nu am nimic. Ai face bine să-mi spui tu ce ai.
 
   -Din câte știu nu eu sunt cea care a început discuția asta!
 
   -Am deschis-o deoarece mă eviți, a început el să țipe!

    -Nu-i adevărat, am răspuns pe un ton calculat încercând să rămân calmă.
 
    -Da, cum să nu. De ce schimbi subiectul când vine vorba de chestii personale? De ce preferi să stai închisă aici în loc să stai cu mine? De ce de fiecare dată când te întreb ce ai îmi bagi scuza cu “poveste lungă”, s-a răstit având grijă să adauge o voce pițigăiată la ultima parte.             
    Simțeam cum culoarea începe să-mi coloreze obrajii și nu aveam de gând să îl las să observe cât de tare vreau să-i dau cu ceva în cap.

   -Pentru că nimeni nu înțelege ce dracu’ se petrece în capul meu!

    Rămăsese mut. Eu nu înjuram decât în situații extreme sau când mă enervam rău.
 
  -Cum să înțeleg ceea ce nu știu?

    -Oh, acum îmi dai și consultații gratuite? Beneficiez de reducere la cinci ședințe, am întrebat mai sarcastic de cât as fi vrut.
 
     -Lasă masca de javră căci cu mine nu-ți merge.
 
     M-am strâmbat și mi-am ascuns din nou fata în pernă.
 
    -Oricum e degeaba, nu ai pricepe.
 
    -Nici nu-mi dai voie să înțeleg.

    Vocea lui era din nou calmă și calculată, dar se simțea o oarecare reticență.
 
  -Te rog să pleci, îi spun rece.

    -Nu plec nicăieri!

    -Pleacă, te rog!

    -Nu te mai înțeleg deloc, a rostit acru și mi-a mai aruncat o privire care avea un mesaj ascuns. “Caută-mă când îți trece”.
 
    După aceea s-a ridicat, trântitind ușa în urma lui.
 
  -Nimeni nu mă mai înțelege, nici măcar eu nu o mai fac, am rostit cu glas șoptit.

    -Probleme în paradis, a întrebat persoana din cauza căreia începuse totul.

    Stătea proptit de tocul ușii, rânjind nonșalant, cu un aer amuzat pe față. Nici nu știa ce prost nimerise.
 
   Din nou…