Aproape de tine

Capitolul 27

     În zece minute am fost jos, în fața grajdului. Nu după mult timp a apărut și Will. Purta o cămașă de blugi peste tricoul alb. Și nu am putut să nu observ că nuanța i asorta perfect cu culoarea ochilor.

     – Hai să luăm caii, a zis când a ajuns lângă mine.

     Am intrat. După ce am trecut de zona cu echipamente de unde am luat cele necesare am ajuns în locul unde l-am întâlnit prima dată pe Will. Am rămas câteva secunde pe loc, după care mi-am continuat drumul spre boxa lui Bailos care a început să necheze când m-a văzut.

     – Hey, am zis mângâindu-l. Gata de plimbare?

     Am deschis poarta, i-am pus hățurile și am ieșit. Will era deja călare pe calul care era să mă ucidă în prima zi. Aflasem de la el că îl cheamă Andy și că defapt e destul de cuminte.

    – Ți-am zis că nu o să-ți facă nimic. Era doar speriat atunci, mi-a zis.

     – Să nu uităm că era să sfârșesc sub copitele lui, am zis în glumă.

     – Noroc cu mine, a zis râzând.

    – Da. Noroc cu tine, am zis în timp ce încălecam.

    – Ai vreun traseu prestabilit, a întrebat.

    – Siner, nu. N-am mai fost pe aici de câțiva ani, deci mergem pe unde vrei.

    – Perfect! Doar încearcă să ți pasul, a zis pornind înainte.

    – Trișorule, am strigat pornind după el.

     După o oră ne-am oprit pentru a lăsa caii să se odihnească. Ne-am așezat pe iarbă la umbra unui stejar și îl priveam pe Bailos cum păștea liniștit.

     – “Ca să pornești la drum în căutarea sinelui tău nu ai nevoie să cauți peisaje noi, ci să adopți o perspectiva nouă”.

     – Marcel Proust, am zis zâmbind.

     – Te pricepi, “balerino”, a zis făcând aluzie la cum îmi spusese Christian seara trecută.

    – Nu-mi zice așa, am zis râzând.

    – “De ei m-ascunde noapte-n negru-i scut. / De nu ți-s drag, mai bine să mă vadă / Sunt mai voios să mor străpuns de spadă / Decât să mai trăiesc urât de tine.”

    – Romeo și Julieta. Shakespeare, un clasic, am zis. E rândul meu. “Împărtășește-apoi durerea, primește-n tine împăcarea tristă / Ah, dar mai mult decât s-o-mpărtășești! / Dă-mi mie toată suferința.”

     – Un fleac. Alexander Pope, “Eloisa și Abelard”.

    – Te pricepi, am zis. “În suflet sunt ascunse comorile, / Ținute în secret, în tăcere învăluite; / Gândurile, speranțele, visele, plăcerile / Doar farmece distruse, de-ar fi dezvăluite.”

    – Charlotte Bronte. “Consolare pe-nserat”. Acum eu. “Ia tu, din inima-mi capricioasă, / Iubirea mea meschină. / Ia-o sau n-o lua, cum dorești / Eu n-o mai vreau de-acum.”

     Am stat și m-am gândit puțin la versuri. Opera și autorul erau evidente. Nu mă așteptam să rețină asemenea versuri.

     – Christina Rossetti. “Maude Clare”, am zis.

    – Credeam că doar eu învăț pasaje din cărți, a spus după câteva clipe de tăcere.

    –După ce am plecat de aici am început să îmi ocup timpul cumva. Mark nu mai era… Părinții mă ignorau… Altceva nu îmi mai rămânea. Nimic în afară de cărți. Așa am început să scriu.

    – De ce te-ai îndepărtat de Mark, a întrebat.

    – Tata voia să mă îndepărteze de tot ce însemna locul ăsta. Inclusiv de Mark, am spus și o lacrimă mi s-a scurs pe obraz.

    – Îmi pare rău, a spus ștergându-mi delicat lacrimă cu degetul mare.

    Am zâmbit și am continuat să povestesc.

    – Îmi spusese că-i va face rău dacă mai țin legătura cu el și l-am crezut. În acești ani mi-am dezvoltat cariera ca autoare și am reușit. M-am ținut departe de toți bărbații din viața mea. Mi se părea o trădare față de Mark.

     Am omis partea cu jurământul. Nu îi puteam spune de el. Nu era timpul.

    – Și ai reușit, a întrebat încet.

    – Da. Am reușit. Până să ajung aici, am spus.

     A zâmbit și s-a ridicat întinzându-mi mâna.

     – Hai, sus. Vreau să te duc undeva.

     M-am ridicat și l-am urmat.

      Câțiva nori au început să se înghesuie și să acopere albastrul cerului. L-am urmat până la un gard pe care l-am sărit și am înaintat printr-o livadă de meri.

     – Ce facem aici, am întrebat.

    – Tu ce crezi? Furăm mere, a zis încet. Și vorbește mai încet.

    – De ce?

    – Să zicem că fermierul ăsta are niște dulcețuri de căței care n-ar ezita să ne ajute cu designul pantalonilor, a zis.

     Am început să râd și am trecut pe sub o creangă.

     – De ce nu luăm de aici?

     – Păi aș putea zice că merele acelea nu mai au seamăn pe planeta asta. Gata! Am ajuns. Ține, a zis în timp ce-mi punea în poală mere.

     – Ah! Țin minte mărul ăsta. Eu cu Mark furam în fiecare vară de la bătrânul Jhon.

     – Acum hai să o ștergem de-aici, a zis.

     Am plecat și când eram aproape de gard, câțiva câini au început să alerge după noi.

     Am țipat, iar Will și-a întors și el capul. Când i-a văzut m-a prins de mână și a început să mă tragă după el. Câinii erau tot mai aproape și gardul părea tot mai departe.

      Am ajuns în sfârșit și am sărit împreună în același timp.

      Când am ajuns pe partea cealaltă, o durere mi-a străpuns piciorul. Am țipat și când să mă prăbușesc am fost prinsă iar de Will.