Aproape de tine

Capitolul 23

      Mergeam de aproximativ un sfert de oră prin întuneric. Speram ca Will să cunoască drumul. Nici telefonul nu-l aveam la mine. Pădurea era destul de întunecată, dar nu de asta îmi era mie frică. James probabil ne căuta.

    – Mai avem mult, am întrebat.

    – Imediat am ajuns, a răspuns grăbind pasul.

     Am urcat pe un mic deal stâncos și când am ajuns sus mi se tăiase răsuflarea.

     – Gata. Am ajuns, a spus în timp ce își regla respirația.

     Din locul de unde stăteam aveam o vedere perfectă asupra unul sătuleț despre a cărui existență nici nu știam. Sute de lumini alcătuind panorama superbă.

     M-am lăsat pe vine și am privit vrajită priveliștea. Era absolut superb.

    – Îți place, a întrebat încet.

    – Dacă îmi place? E superb, am spus uitându-mă la el.

     A schițat un zâmbet înainte de a se întoarce din nou spre sat. Era destulă lumină de la becurile din sat pentru a-i distinge trăsăturile. Câteva șuvițe îi cădeau în ochi. Albastrul lor era vizibil și în acea lumină slabă.

    Mereu mă fermecaseră. Aveau în ei doza necesară de mister, dar și de frumusețe. O frumusețe rară. Acel tip care te vrăjește, dar și te distruge în același timp.

     – Poate va fi o sursă de inspirație pentru o carte de a ta, a spus.

    – Chiar că va fi, am spus înainte să mă blochez. Ai spus că nu ști cum arată în realitate autoarea.

    – Dar ai uitat când am spus că aș recunoaște-o dintr-o mie?

     Nu, nu uitasem. Avea dreptate.

    – Și acum vrei un autograf, am întrebat zâmbind.

     S-a întors spre mine și mi-a scos limba. La acel gest am început să râd și m-am ridicat.

    – Ești enervantă, știai?

    – Mă întreb pe cine seamăn, am zis râzând.

    – Aici nu te contrazic, a răspuns.

     Am vrut să mai zic ceva, dar în acel moment am alunecat pe pietrișul ud. Nu am avut timp nici să țip. Pentru un moment am crezut că s-a zis cu rochia mea și mai rău, cu glezna. Fix înainte să cad două brațe m-au cupris înainte de a lovi pământul.

     M-am prins de gâtul lui în timp ce el încă mă susținea. Fața îi era la câțiva centimetri de a mea, astfel îi simțeam respirația accelerată. Ochii aceia albaștri m-au fixat din nou.

     Aveau același efect ca întotdeauna. Îmi luau răsuflarea și mă blocau.

     – Ești în regulă, a întrebat într-un final ținându-mă aproape de el.

     – Da. Sunt bine. Cred că ar trebui să ne întoarcem, am spus.

     – Da. Probabil ar trebui să ne întoarcem. Sigur ne caută James, a zis repunându-mă pe picioare.

     Am coborât dealul și am luat-o iar prin pădure. Mă ținea de mână pentru a nu cădea din cauza frunzelor umede.

     – Stai, mergi mai încet, am zis gâfâind.

    – Să-mi amintești să te pun la alergat. Nu stai bine cu condiția fizică, a spus râzând.

     – Ha-ha! Foarte amuzant, am zis uitându-mă urât la el.

    – Stai că rezolv eu problema.

    Și înainte să pot reacționa m-a ridicat pe brațe.

     Nici nu știam ce să fac. Să râd sau să țip.

    – William! Ne vede cineva!

    – N-au la ce se uita, a întrebat amuzat.

     – Nu e amuzant, am zis eu prefăcându-mă bosumflată.

    – Ba da, e. Și mai e și convenabil. Și așa îmi datorezi un dans, a spus.

    – Gata, mă poți lăsa jos, am zis când am ajuns pe terasă.

     Dar el nici nu mă băgase în seamă. A întrat în sufragerie cu mine în brațe. Toată lumea ne privea. Unii amuzați, alții cu dispreț. Am încercat să ignor privirile pline de invidie ale celorlalte fete de vârsta noastră.

     Și-a continuat drumul până în mijlocul sălii de parcă eram doar noi.

     M-a lăsat jos și după și-a așezat mâinile pe talia mea. L-am cuprins și eu cu brațele de gât și am început să ne mișcăm ușor pe muzica lentă. Toată lumea avea ochii ațintiți înspre noi, la fel și Christian care stătea într-un colț cu un pahar în mână.

     Spre finalul melodiei am făcut o piruetă și am aterizat fix în brațele lui. Fața mea era la câțiva centimetri de a lui. Inima îmi bubuia cu putere de parcă voia să îmi iasă din piept.

    Îl priveam iar în ochii și simțeam că mă lichefiez cu fiecare secundă care trece.