Aproape de tine

Capitolul 14

     -Sunt un dobitoc. Nu trebuia să o calc așa dintr-o dată.

    -Tu ești serios, am întrebat întorcându-mă către el.

    Și-a ridicat capul de pe volan și s-a uitat la mine.

     -De ce n-aș fi?

     Am pufnit într-un râs isteric alimentat de confuzia lui.

    -Ești imposibil, știai?

    -Nu te mai înțeleg deloc.

    -Ști ceva? Lasă-mă jos.

    -Nu cobori nicăieri, a spus enervat.

    -Cu ce drept îmi interzici?

     -Îți interzic pentru că îmi pasă de tine.

    -Nu știu cum să-ți zic, dar nu se prea vede, am spus sarcastică.

    -Ești cam enervantă, pe asta o vezi?

    I-am aruncat o ultimă privire înainte să deschid ușa.

    -Mai gândește-te la chestia asta.

     Am trântit ușa în urma mea și am auzit-o pe a lui deschizându-se.

    -Daniella, vino înapoi! Danny!

    Vocea lui străbătea întunericul luminat de acele câteva felinare aprinse. Nu-l mai ascultam.

    Alergam cât mă țineau picioarele. Lacrimile îmi curgeau în voie pe obraji și nu făceam nimic pentru a le opri. Toată frustrarea acumulată de-a lungul serii a explodat dintr-o dată, amenințând să-mi facă capul bucățele.

     Am luat-o pe aleile dintre case până am ajuns destul de departe. M-am oprit lângă un motel și m-am prelis jos lângă zidul rece.

     Îmi făcea bine răcoarea aceea. Îmi stingea din focul care mă acaparase. Strada era pustie, fără vreun picior de om prin apropiere.

     Mi-am așezat capul pe genunchii strânși la piept și am dat frâu liber lacrimilor.

     Niște pași se auzeau surd în apropiere. Am ridicat capul și m-am uitat speriată în jur. Nu vedeam nimic în afară de bezna care domnea în jurul meu. Luminile stradale nu ajungeau până la mine și mă simțeam puțin în siguranță.

      În timp ce cercetam zona, o mână îmi atinse ușor umărul. Am sărit speriată și am dat să fug, asta înainte să vorbească.

     -Danny, ești bine?

    Era Christian. I-aș fi recunoscut accentul dintr-o mie.

    -Da, da. Sunt bine, am zis în timp ce încercam să îmi liniștesc bătăile nebune ale inimii.

     -Ce cauți aici? Ziceai că pleci cu Mark, a spus apropiindu-se de mine.
 
     Am reușit să-i deslușesc trăsăturile, ochii verzi scânteind în întuneric.

     -Am plecat cu Will, dar ne-am cam certat și am plecat.

    -Să înțeleg că nu sunteți cei mai buni prieteni.

    Am scuturat ușor din cap în timp ce mi-am coborât privirea în pământ.

    -Dar tu ce cauți aici?

     -Aici locuiesc cât timp stau în oraș. Am parcat mai încolo.

     Începusem să mă simt aiurea. Trebuia să plec, dar nu-l puteam ruga să mă ducă acasă pentru că îl refuzasem mai înainte la petrecere. Nici nu știam în ce parte a orașului sunt. De când am plecasem am uitat majoritatea străzilor.

     -Ar cam trebui să plec, am spus încet.

    -Măcar ști pe unde ești? Aș putea să te duc eu.

    -Nu, e în regulă. O să chem un taxi.

     Am dat să mă întorc când m-a prins de braț.

    -Ai putea rămâne aici până dimineață și după aia te duc acasă.

     -Nu cred că e o idee bună, am spus stânjenită.

    -O să dorm pe canapea. Te rog, a spus ridicând din sprâncene.

   -Bine, am spus zâmbind.