Aproape de tine

Capitolul 31

          De două zile nu mai ieșisem din cameră și nu am acceptat să văd pe nimeni în afară de Mark, mătușa și Ally. Aproape terminasem cartea. Mai aveam puțin, fix finalul. Nu mă puteam hotărî între un final fericit sau unul trist.

       O bătaie ușoară în ușă m-a trezit și am văzut un plic care a fost strecurat pe sub ea. M-am dat jos din pat și l-am ridicat. Nu avea scris nimic pe el așa că l-am deschis. Am scos din el o bucata de foaie albă împăturită. Am desfăcut-o și am început să citesc mesajul dinăuntru.

         E greu să îți scriu aceste rânduri, dar dacă doar așa îți pot vorbi, atunci am să o fac. Sufăr din cauza ta, dar lipsa ta îmi ucide sufletul. Nu am crezut că voi simți așa ceva pentru cineva în viața asta. M-ai zăpăcit de tot de când te-am văzut prima dată. Ești singurul meu drog la care nu vreau antidot. Îți iubesc râsul, dar și țipătul de nervi. Îți urăsc lacrimile deoarece îți ating obrajii când eu ar fi trebuit să o fac. Am construit un zid în jurul meu, zid pe care l-ai dărâmat din clipa în care m-ai privit prima dată. Am ajuns să mor la fiecare țipăt și să renasc la fiecare sărut. Îți voi admira mereu strălucirea, chipul luminos și veselia. Am încercat să te înlocuiesc, dar la fel ca într-un puzzle, locul tău nu îl ocupă nimeni. Aș vrea să am curajul necesar să mă pun în fața ta și să te îmbrățișez. Și mai sper ca să o faci și tu. Nu să mă alungi și să fugi de un suflet distrus care nu mai știe încotro să o dea.
         Fi lumina mea în întuneric. Fi raza mea de soare din timpul zilei. Fi motivul pentru care scriu. Fi motivul pentru care trăiesc.
          Din 7 milioane de persoane te-am ales numai pe tine pentru a scrie aceste rânduri. Din 7 milioane de zâmbete l-am ales numai pe al tău să-mi fie călăuză.
          Dar cred că e prea târziu pentru mărturisirea mea, am fost un nemernic și nu te voi acuza niciodată de respingerea mea.

                                                 Will

        Lacrimile îmi curgeau șiroaie pe obraji și priveam pierdută foaia din fața mea. Nu știam ce să fac, dar mi-am șters repede lacrimile cu podul palmei, m-am încălțat cu o pereche de teniși și am părăsit camera. Am coborât scările cât de repede am putut, rana nu îmi permitea prea multe.

         Am dat buzna în living unde stăteau Alysson și Mark trântiți pe canapea uitându-se la televizor.

       – Hey! L-ați văzut pe Will?

      – Nu, dar de ce întrebi, m-a întrebat Mark.

        – Am ceva de discutat cu el.

        – Dacă vrei te ajutăm să-l cauți, s-a oferit Alysson.

        – Nu, mulțumesc. Treaba asta trebuie să o rezolv eu, am spus și am dat fuga afară.

          L-am căutat peste tot. La grajduri, la arenă, la bar, peste tot, chiar și la cabana din pădure, dar fără rezultat.

         Am intrat în bucătărie unde am dat de mătușa care stătea pe un scaun la masă cu un ziar în mână.

      – Bună, am salutat.

      – Văd că ai ieșit din cameră. Cum ești? Am crezut că ai răcit.

      – Nu, sunt bine.

      – Ce e cu fața asta abătută?

      – Îl căutam pe Will, am spus încet.

      – Will a plecat acum câteva ore. A venit unchiul său să-l ia.

     – Poftim? Și când se întorc, am întrebat disperată.