Cuvintele din ochii verzi

XX - Poveștile unor supraviețuitori (partea a doua)

„Sunt oameni care îşi încleştează cu patimă mâinile în viaţă, deşi destinul îi loveşte cu verigi de metal peste degete! Deşi sunt zdrobiţi de lovituri, terciuiţi, diformi, sunt atât de demni, încât se încăpăţânează să trăiască şi găsesc în ei resurse inepuizabile de supravieţuire.” - Elena Stan

***

— Dacă nu vrei sau nu îmi poți povesti, înțeleg. Nu este nicio problemă, îl asigură Iris în scris, observându-l atât de zbuciumat în urma întrebării ei.

— Într-adevăr, rosti el, după un oftat plin de împovărare sufletească, este poate cel mai greu subiect de dezbătut pentru mine și îmi este foarte greu să vorbesc despre asta. De fapt n-am făcut-o niciodată, dar cred că este necesar să o fac. Prefer să afli trecutul meu de la mine, decât din bârfele din oraș. Așa că, întreabă-mă ce vrei să știi mai exact.

— Cum ai cunoscut-o și cum v-ați îndrăgostit? scrise grabnic Iris, mulțumită că în sfârșit va dezlega și acest mister și cu teamă ca el să nu se răzgândească.

— Am cunoscut-o în casa părinților mei. Făcea parte din personalul casei, era menajeră. Avea nevoie de bani ca să poată merge la facultate, își dorea foarte mult să ajungă profesoară de matematică. Provenea dintr-o familie destrămată, pe tatăl ei nu l-a cunoscut niciodată, mama ei a murit când ea era mică și a fost crescută de bunicii materni, de aceea nu avea altă soluție. Trebuia să se întrețină singură. Eu în vremea aceea, eram în ultimul an la Facultatea de Medicină Veterinară și cam o dată pe lună, încă mai mergeam să-mi vizitez mama. Într-una dintre aceste vizite, am intrat în casă, iar nenorocitul meu de tată, urla la ea și o jignea pentru nu știu ce greșeală banală. I-am luat apărarea și pentru satisfacția de a mă certa cu el, dar și pentru că mi se făcuse milă de ea. Apoi ușor și cu teamă din partea ei, ne-am împrietenit și într-o zi, când mama mi-a atras atenția că stau foarte mult de vorbă cu ea și că acest lucru l-ar putea supăra pe dragul ei soț, în concepția lor este un lucru degradant, pentru imaginea familiei, să fii prieten cu cei din personalul casei, m-am gândit că l-ar enerva și mai tare dacă eu aș avea o relație serioasă cu ea. Eram în perioada în care mă răzvrăteam cu orice împotriva lui și îmi plăcea să-l enervez, mai ales că începuse să piardă orice putere asupra mea și eu să dețin controlul. Nu prea mai avea ce să-mi facă. Așa că nu m-am gândit de două ori și am început să o cuceresc.

— Fără să-ți placă de ea în acest sens? Enervarea tatălui tău era singurul motiv? îl întrebă Iris prin semne, ușor surprinsă de planul lui.

— Cu toate că era o femeie plăcută și frumoasă, recunosc că până atunci nu m-am gândit la ea în felul acela. Nu mă simțeam atras de ea, mai ales că era o persoană foarte timidă, sensibilă și la început și puțin speriată de mine și de imaginea de golan pe care o aveam în oraș și pe care ea o crezuse întocmai. Dar când am ajuns să o cunosc, am început să mă și îndrăgostesc. Practic, planul meu de a-l enerva pe nenorocitul care îmi este tată cu această relație, mi s-a dat peste cap și chiar am ajuns să-mi doresc acea relație și să lupt pentru ea cu toate resursele.

— De ce a fost nevoie să lupți? îi scrise Iris curioasă.

— Pentru că părinții mei au făcut tot posibilul să ne despartă, iar ea a vrut să renunțe la noi de vreo două ori din această cauză. Bine, că avea și dreptate, situația ajunsese destul de gravă. Bunicii ei primeau tot felul de amenințări, iar ea ajunsese să fie urmărită de oamenii tatălui meu. Dar cu toate acestea, nu i-am permis să o facă, m-am zbătut cu toate forțele ca amenințările să nu se realizeze. Nu voiam să o pierd, cel puțin nu pe baza unor amenințări și nu puteam să concep ca nenorocitul să-mi ia până și acest drept, de a iubi și de a fi iubit. Să nu crezi că ambiția mea se datora doar din orgoliul de a mai câștiga o luptă în fața lui, nu, nicidecum. Adevărul este că până la ea, viața mea fusese searbădă și extrem de tumultuoasă în același timp, era o viață lipsită de un scop anume, dar se desfășura într-un haos total, iar odată cu prezența ei și mai ales când am observat că ea își pusese toată dragostea și încrederea în mine, că era singura femeie capabilă să mă accepte așa cum sunt, cu toate defectele mele, cu tot trecutul meu și fără dorința de a mă schimba, viața mi se luminase, mi se așezase într-un mod lin și căpătase un sens. Ea devenise universul meu, tot ce făceam și gândeam avea legătură doar cu ea. Începusem să muncesc ca un nebun și la clinica veterinară, la școala de dresaj și în sala de antrenamente. Ajunsesem să am câte două meciuri pe săptămână și cu adversari din ce în ce mai puternici și la un nivel profesionist, doar ca pariurile să crească și eu să câștig mai mult. Aveam nevoie de bani ca să o pot întreține pe ea în școală și pe bunicii ei. Din cauza amenințărilor tatălui meu, pe bunicii ei i-am scos din oraș și i-am dus să locuiască la munte, alături de fratele meu, care, între timp, își făcuse o mică fermă, iar ea după ce a plecat din casa părinților mei, era evident că nimeni nu o mai angaja aici, din moment ce mai mult de jumătate din afacerile orașului aparțineau familiei Romanov. Noi eram nevoiți să mai rămânem în oraș până când termina ea ultimul an de liceu și își dădea bac-ul. Și chiar dacă dorise să-și caute un job prin Ploiești, eu nu i-am permis, pentru siguranța ei. Aici în oraș, îmi era ușor să o supraveghez și să fiu sigur că nenorocitul meu de tată nu se atinge de ea. Apoi, când s-a înscris la facultate, ne-am mutat cu totul la Brașov și nu ne mai lega nimic de acest oraș. Singura legătură pe care o mai aveam era Horia și Albert, care veneau să ne viziteze din când în când. În Brașov, am luat-o practic de la început, cu banii strânși din lupte, am deschis o altă clinică veterinară și o altă școală de dresaj, am pus bazele, împreună cu fratele meu la un proiect măreț al unei asociații de mediu și a unei herghelii. Ca să mă simt mai stăpân pe ceea ce făceam, m-am înscris la facultate din nou și m-am licențiat în managementul afacerilor, după care am mai deschis o clinică la Sinaia, iar pe cea din Brașov am transformat-o în spital veterinar. Deși toată viața mea am urât banii și puterea pe care aceștia ți-o dau, dintr-un medic veterinar, fără să-mi dau seama cum și când, ajunsesem un om de afaceri, care făcea bani frumoși. Și toate astea le făceam pentru ea, voiam cu ardoare să-i ofer tot ceea ce este mai bun, să nu-i lipsească nimic. Pe perioada vieții ei a suferit multe lipsuri și voiam ca alături de mine să nu le mai simtă și acest lucru se aplica și pentru Gabriel. De aceea, devenisem ceea ce nu credeam că voi fi vreodată. Dar eram fericit, simțeam că am pentru ce să trăiesc. Reușisem să ne cumpărăm casa pe care ea o visase în Brașov, o cerusem de soție și urma să ne căsătorim, dar nu am mai apucat.