Cuvintele din ochii verzi

X - Haos de gânduri și sentimente (prima parte)

„Raţiunea îmi spune să plec, inima îmi spune să aştept, intuiţia îmi spune că se poate, inima îmi spune că o doare, timpul îmi spune că trece, raţiunea îmi spune că pierd. Aşa se naşte haosul.” - Victor Rechițian

***

— Cine crezi că ar fi putut plăti o asemenea sumă pentru fratele tău? întrebă Lidia, foarte uimită, când Iris îi povestise despre anonimul care plătise spitalizarea fratelui ei pentru o jumătate de an cu promisiunea că o va face și pentru cealaltă jumătate în curând.

— Nu știu, dar totul este bizar. Mama a fost chiar și la directorul spitalului, dar nu a reușit să afle nimic. Cică respectivul dorește să rămână anonim și chiar ține foarte mult la acest aspect, îi răspunse Iris, prin intermediul limbajului mimico-gestual.

Lidia se gândi la discuția pe care o avuse cu Zoltan în legătură cu acel subiect, despre care încă nu-i mărturisise nimic prietenei sale. Se întrebă dacă ar fi posibil ca el să fie binefăcătorul anonim, dar când reflectă mai bine, își spuse că nu avea cum. Zoltan nu părea deloc a fi o persoană filantroapă, din contră, părea mai mult pornit către a face rău decât bine. Astfel că renunță la idee și la a-i spune lui Iris despre discuția cu el, deocamdată.

— În fine, important este că deocamdată fratele tău nu se mai află în pericolul de a fi deconectat de la aparate din pricina banilor.

— Într-adevăr, dar mi-ar fi plăcut să-i mulțumesc din suflet acestui om. Să-i pot transmite faptul că pentru noi este un înger și că-i vom fi veșnic recunoscători.

— Poate că vei avea ocazia vreodată, cine știe. Acum, hai, ești gata? Mai plecăm în pub? Pentru că se face foarte târziu.

Iris îi făcuse semn că este gata, iar cele două ieșiră din casa ei și plecară către pub-ul de rockeri, unde Iris privise toată seara ușa, ca să vadă dacă Zoltan apare pe acolo. Era a treia oară când ea mergea acolo, dar pe el nu-l mai văzuse în acel loc.

În același timp, Zoltan se afla așezat la marginea platoului de campare, cu Thor tolănit lângă el, cu o sticlă de votcă în mână și cu privirea pierdută. Își amintea de prima seară petrecută împreună cu Laura în casa lor din Brașov. Fusese seara în care el plănuise să o ceară în căsătorie și pregătise totul pentru acel moment. Dar când ajunse acasă, fusese surprins de faptul că și ea pregătise o seară romantică pentru ei și astfel că își amână cererea de căsătorie și se bucuraseră amândoi de surpriza ei.

Oftă cu disperare, simțind că îl doare inima din cauza acelor amintiri, și mai bău o gură zdravănă din conținutul sticlei. La scurt timp, auzise un motor de mașină ce se apropia și știind că nu avea cine altcineva să fie în afară de Andrei, nu se deranjă prea mult.

— Bună seara, șefu'! Voiam să vă spun că am rezolvat ce m-ați rugat.

— Mersi, Andrei!

— Ce faceți, iar beți? Știți că nu vă face deloc bine! își permise Andrei să-i spună cu o reținere vizibilă.

— Iar tu știi foarte bine că mă enervează dădăceala ta. Așa că nu mă mai bate la cap. Mai bine pleci și mă lași în pace.

— Înainte să mă goniți, cred că ar fi bine să ascultați ce am de spus.

— Zi mai repede! îi ordonă Zoltan lipsit de răbdare.

— Astăzi m-a abordat mama dumneavoastră.

Zoltan nu păruse surprins de informația primită și nici afectat. După ce mai dădu pe gât o gură zdravănă de alcool, îl întrebă pe Andrei: