Cuvintele din ochii verzi

IV - Gravitând unul pe orbita celuilalt (prima parte)

Dragile mele, am făcut un mic efort ca să pot posta un nou capitol azi, pentru că acesta este modul meu de a vă trimite un umil mărțișor și de a vă ura din inimă o primăvară însorită, plină de flori și culoare! Vă îmbrățișez cu drag și recunoștință pe toate și vă mulțumesc sincer că citiți aceste rânduri, scrise de mine, cu care încerc să spun o poveste!

***

„Ce chestie, puterea, timpul, gravitația și iubirea. Forțele care te doboară pe bune - sunt invizibile." - David Mirchell

***

Spre seară, Iris se afla în camera ei, schița un portret, când mama sa, o doamnă blondă, nu foarte înaltă, cu ochii verzi la fel ca ai fiicei sale, îmbrăcată într-o uniformă de asistentă, dar cu o ținută corporală ce exprima o superioritate din punct de vedere social, intră la ea să o anunțe că pleacă la serviciu. Iris își luă la revedere de la ea printr-un gest al mâinii și îi zâmbi slab, iar aceasta ieși din cameră fără să-i răspundă și fără să se arate bucuroasă sau mișcată în vreun fel de zâmbetul pe care fiica sa i-l oferise. Cu toate că interacțiunea lor durase doar câteva secunde, fusese suficient timp să se poată simți răceala și indiferența ce stau la baza relației celor două.

La scurt timp, după plecarea mamei ei, Iris primise un mesaj de la prietena sa Lidia, prin care o întreba dacă vrea să vadă un film împreună în acea seară sau dacă ies la un suc. Aceasta îi scrise cu o vădită părere de rău, motivul pentru care nu poate:

Îmi pare rău, dar am vorbit deja cu Horia să ies cu el peste o oră în pub.

Iar ieși cu nebunii și drogații ăia din gașca fratelui tău?

Știi foarte bine că dacă erau nebuni și drogați eu nu mă mai duceam acolo. Sunt niște oameni deosebiți, de aceea îmi face plăcere să mă aflu printre ei. Ai putea să vii cu mine și să te convingi.

Invitația lui Iris, la început, fusese vehement refuzată de către Lidia, dar din pricina insistențelor și rugăminților prietenei sale, aceasta din urmă acceptă să meargă fără prea mare încântare, anunțând-o că dacă nu îi va plăcea va pleca imediat acasă.

Prima impresie pe care o avuse Lidia, odată ce ușa mare, neagră și grea, din fier se deschise în fața ei și pășise în cuibul acela de sataniști, așa cum era cunoscut în oraș, fusese una de groază. Toți cei de acolo aveau un look care mai de care mai ciudat și mai înspăimântător pentru ea. Majoritatea erau îmbrăcați în negru, bărbații aveau plete, femeile erau machiate strident și toți purtau tot felul de accesorii bizare.

Înainte să ajungă la masa unde se aflau prietenii lui Iris, pe lângă ele trecuse o fată care era pur și simplu rasă în cap, tatuată pe tot gâtul și avea vreo trei piercing-uri în buza inferioară și unul mare în sprânceana dreaptă și care se ținea de mână cu un băiat cu un păr lung, trecându-i cu mult peste umeri. Lidia întoarse capul după ei și îi privi oripilată, ca la un lucru complet ciudat, având senzația că în acel loc lumea era întoarsă cu dosul în sus. La una dintre mese, văzuse un alt bărbat straniu, din punct de vedere al înfățișării, acesta era foarte solid, chel și cu o barbă lungă din care își împletise două cozi, îmbrăcat cu o vestă din piele cu tot felul de capse metalice pe ea. Bărbatul în cauză îi făcuse cu mâna prietenei sale și îi zâmbi, iar Iris îi răspunse cu același gest, zâmbindu-i la fel de amical. Lidia, încă speriată de acel loc, încercă să cuprindă cu privirea tot interiorul și deși toți oamenii prezenți arătau extrem de dubioși, din punctul ei de vedere, atmosfera, acompaniată de o baladă rock ce se auzea în surdină și de lumina difuză, era una bizar de liniștită, iar oamenii comportându-se straniu de pașnic.